Săptămâna trecută am avut ocazia să vizitez lagărul nazist de la Auschvitz. Am plecat după amiază cu mașina împreună cu patru prieteni din hotelul în care am fost cazați în Wisla (Polonia) si după aproximativ o ora am ajuns la Oswiecim, denumirea localității poloneze în care se afla lagărul.

Vremea ploioasă și cerul mohorât au contribuit la amplificarea grozăviei imaginilor pe care le-am văzut, a plăcuțelor din marmură neagră pe care le-am citit și a poveștilor spuse de ghid pe care le-am auzit.

O plăcuță de la intrare mi-a amintit scopul vizitei: “cel ce nu își amintește istoria, este obligat să trăiască prin ea din nou”.

Oare este adevărat și pentru mine?

Oameni din întreaga Europa de la mii de kilometri distanță erau aduși aici, în vagoane de marfă, câte 70 de persoane îngrămădite într-un vagon.

Celor mai mulți, li se promitea un loc de muncă decent, cazare și masă.

Inscripția de deasupra porții “Munca te face liber!” așezată în dreptul gardurilor duble din sârmă ghimpată străbătute de curent electric, anunța victimele că intră într-un loc unde urmau să fie mințiți, manipulați și exploatați.

Mi-a adus aminte de sloganele politicienilor noștri, dar și de minciunile rostite de mine prin care am încercat să-mi falsific imaginea, să manipulez și să exploatez pe cei din jurul meu.

Imediat ce trenul oprea victimele coborau din vagon, flămânde, însetate, iar unul din comandații unității separa pe cei apți de muncă de cei bolnavi, invalizi, copii sau bătrâni arătând cu degetul în sus pentru cei ce urmau să fie trimiși în barăci și exploatați la muncă și cu degetul în jos pentru cei ce nu erau utili și urmau să fie uciși în camerele de gazare și arși în crematorii.

Mi-am gândit la avort și eutanasiere și dezbaterile cu privire la aceste subiecte din spațiul public . Astăzi ne asumăm dreptul  să decidem dacă un individ, făt nenăscut sau bătrân bolnav, are dreptul sa nu la viață. Nu arătăm cu degetul în sus sau jos, dar decidem în privința lor, în locul Celui care i-a creat și le-a dat viața. La o scară mai mică m-am gândit la drogații, bețivii, cerșetorii, invalizii, copiii flămânzi, care au trecut pe lângă mine, și față de distrugerea, degradarea și moartea cărora am rămas indiferent.

Înainte de a fi duși spre camera de gazare erau deposedați de toate bagajele, dezbrăcați și li se promitea că vor face un duș.

În camera de gazare erau înghesuite aproximativ 350 persoane, ușile erau închise ermetic și se aruncau tuburi de Zyklon-B prin găurile din tavan, tuburi ce emanau un gaz toxic.

După 15-20 de minute, victimele mureau și erau transportați către crematoriile special construite în camere alăturate. Înainte de a fi arși li se tăia părul, li se scoteau bijuteriile și dinții. Părul era folosit în fabrici pentru confecționarea unei stofe.

Cuptoarele puteau arde aproximativ 7 persoane în 40 de minute și erau calculate astfel încât să facă față capacității unei camere de gazare în 24 de ore. Totul era organizat ca într-o fabrică de mașini, numai că aici era o fabrică de ucis.

Cei sănătoși și apți de muncă sau buni pentru experimente medicale (parte din copii si femei) erau înregistrați, fotografiați din trei poziții, și însemnați cu numărul de ordine.

În unele barăci erau înghesuite până la 700 persoane. Paturile erau suspendate pe trei nivele și uneori dormeau câte trei într-un pat de o singură persoană.

În timp ce plecau sau se întorceau de la muncă prizonierii treceau prin fața orchestrei în pas de defilare și erau numărați. Îi ajutau să înțeleagă că nu mai contează ca și indivizi, ființe umane ci doar ca și forță de muncă, număr de muncitori.

M-am gândit la “cei x milioane de alegători” care nu au valoare ca și indivizi ci doar ca masă de oameni. Dar m-am gândit la mine, de câte ori mi-am măsurat “succesul” prin numărul de participanți la un anumit program, eveniment, întâlnire și am desconsiderat omul ca inedivid, considerând mai important numărul.

Cei ce erau folosiți pentru muncă sau experimente medicale, nu supraviețuiau mai mult de câteva luni. Rația de mâncare nu asigura caloriile necesare și în câteva luni ajungeau să slăbească de la 70kg la 25kg.

Când se întorceau de la muncă cei ce nu mai erau eficienți, erau ghidați încă de la intrarea pe poarta lagărului spre zidul morții și împușcați.

În mijlocul acestor atrocități am avut ocazia să văd celula părintelui Maximilian Kolbe. A fost ucis împreună cu alți deținuți în această celulă prin înfometare. Părintele Maximilian și-a oferit viața lui în schimbul vieții unui prizonier care a încercat să evadeze. Prizonierul salvat a supraviețuit și și-a dedicat viața mărturisind altora despre sacrificiul suprem pe care părintele Maximilian l-a făcut în locul lui.

Mi-am amintit încă o dată de moarte lui Isus în locul nostru, și de fiecare dată când m-am rușinat să mărturisesc despre sacrificiul lui suprem și despre iertarea pe care am primit-o.

1.300.000 de oameni au fost uciși la Auschvitz.

Am fost tentat să îl judec pe Hitler și generalii lui. Cred că Dumnezeu i-a judecat și îi va judeca la judecata de apoi, las în seama Lui treaba asta. Sunt tentat să judec statul, manipularea maselor, minciunile electorale, dar și pe ei cred că Dumnezeu îi judecă și îi va judeca la judecata de apoi.

Prefer să mă judec pe mine, să stau în fața realității crude a istoriei și să am un proces al conștiinței. Să văd dacă nu cumva la o scara mai mică repet istoria atunci când nu iubesc pe aproapele meu ca pe mine însumi. Și dacă stau sincer în fața istoriei și în fața lui Dumnezeu, mi-e rușine de mine. Pot să folosesc cuvintele lui Aliosa (Dostoievski – Frații Karamazov) “sunt vinovat de toți și de toate”. Îmi recunosc vinovăția și apelez la mila lui Dumnezeu, iertarea Lui și restaurarea pe care El o face în mine și prin mine.