Există întrebări cărora li se poate răspunde prompt și pertinent: „Ce număr porți la pantof?” „Care metrou merge la gară?”, „Ce este legea gravitației?”. Există întrebări ale copilăriei care par simple dar al căror răspuns necesită talentul metafizic sau fantezia  „De ce pisicile miaună și nu latră”, „De ce are mâna cinci degete?”. Există, în sfârșit, întrebări mari, întrebările ultimative, esențiale pentru o mai bună înțelegere a destinului individual, a dramei umane, a rosturilor universale: „Ce este fericirea?” „Există viață după moarte?” „Care este sensul vieții?”

Mesajul cărturarilor și al fariseilor, contemporani lui Iisus, a reușit să blocheze răspunsul la aceste întrebări și implicit să închidă Împărăția lui Dumnezeu dinaintea oamenilor  ”voi înșivă n-ați intrat, iar pe cei ce voiau să intre i-ați împiedicat ” ascunzând făclia sub obroc. La polul opus mesajul lui Hristos e hiperevident, asemena unei cetăți așezate pe munte. Dificultățile de înțelegere sunt datorate proastei așezări a receptorilor.

Diferite forme de opacitate față de mesajul Hristic sunt:

1. În parabola Semănătorului avem de a face cu trei forme de opacitate față de Cuvânt, trei tipuri de receptivitate deviată:
   1. Indigența mentală – cei care aud și nu înțeleg, suferă de surzenie intelectuală sunt reprezentați prin sămânța căzută lângă drum.
   2. Superficialitatea euforică – cei ce aud și „primesc de îndată cu bucurie”, consimt facil bazați pe o emotivitate lipsită de discernământ. Receptivitatea lor este suspendată când mesajul asumat începe să fie costisitor, apar „prigoane”, „strâmtorări”. Aceștia sunt reprezentați prin sămânța căzută în teren stâncos.
   3. Asfixia mundană – cei care aud, înțeleg, dar receptivitatea lor este suspendată de provocările lumii, atacul permanent al imediatului sunt reprezentați prin  sămânța căzută între spini.
2. În parabola copiilor din piețe, avem de a face cu abuzul spiritului critic și pierederea „filialității”. Spiritul critic devenit insomnie cârcotașă este un abuz al inteligenței. Spiritul critic supradozat blocheaza înțelegerea, stimuleaza proasta dispoziție și inhibă instinctul participării la viața comunitară. În loc să asculți confecționezi în gând contraargumente, în loc să intri în joc bombăni steril pe margine.
3. În parabola lucrătorilor viei avem de a face cu opacitatea agresiva și pierderea moștenirii. Lucrătorii tocmiți să lucreze via în absența stăpânului sfârșesc prin a nu-i recunoaște dreptul de proprietate și a-i ucide mesagerii și unicul fiu.  Ei vor suprimarea sursei care li se adresează. În termeni contemporani am putea numi comportamentul lor „ateism militant” sau necredință dictatorială.

Treptele receptivității mesajului Hristic sunt:

1.       Așteptarea

1. În parabola celor zece fecioare, așteptarea nu este o nebuloasă, o presimțire, visătorie, intuiții difuze. Fecioarele așteaptă reîntoarcere Mirelui, o reîntoarcere anunțată chiar de El. Deși greu de anticipat temporar, reîntoarcerea este inevitabilă. Așteptarea trebuie să fie felul nostru de a fi, câtă vreme Cel Anunțat e absent.
2. În parabola slujitorului credincios și înțelept, așteptarea nu e o formă de pasivitate, de moțăială, ni se cere să slujim așteptând. Stăpânul a plecat și a lăsat slujitorul  lucrări de făcut pentru care îi va cere socoteală la întoarcere.
3. Parabola seminței care crește singură  se  referă la la raportul dintre cele două registre ale timpului cu care trebuie să se împletească viața celui care așteaptă. Ni se vorbește de marele ciclu al însămânțării și recoltei, ciclu care evocă relația dintre început și sfârșit, genesa și apocalipsa. Pe fundalul cosmic al acestui spectacol se deseneaza ciclul minor al vieții cotidiene, al destinului individual, ciclul zilei și nopții, al somnului și al stării de veghe.  Cine trăiește prezentul doar ca prezent, făra dimensiunea timpului mare, fără o referință constantă la timpul Împărăției, încetează să mai fie o prezență, adică își lasă prezentul nelocuit, ca un agricultor care culcându-se și trezindu-se „automat”  fără să fi semănat nimic, devine o simpă vietate în metabolismul ogrăzii proprii.

2.       Indrazneala și perseverența

1. În parabola prietenului de la miezul nopții ni se vorbește despre legitimitatea necondiționată a rugăciunii. Nu e rușinos să adopți cînd urgența existențială o cere amplasamentul cerșetorului. Personajul principal al parabolei, are cel puțin două justificări pentru comportamentul lui. Mai întâi se adresează unui prieten, exista o relație deja constituită, iar apoi o a doua justificare este că cel care cere, nu cere pentru sine ci pentru a-și onora aproapele, musafirul de la miezul nopții.
2. Parabola judecătorului nedrept și a văduvei stăruitoare este o parabolă despre încrederea infelxibilă în justiția finală, indiferent de când și unde se va pronunța. A credita dreapta Judecată a Zilei de pe urmă, e unul din modurile de a fi receptiv la nimbul ei, unul din chipurile așteptării active a împlinirii ei.
3. Parabola Talanților aduce în atenție încă o formă de receptivitate: Creativitatea și riscul asumat. Fiecare dispune de o înzestrare distinctă și i se cere sa fie bun administrator. Virtuțile pentru care slugile „bune și credincioase” sunt tratate cu mărinimie sunt creativitatea, capacitatea de a transforma simpla achiziție în câștig și curajul de a risca.

Cât de cuprinzător e apelul lui Hristos și care sunt criteriile după care ești primit ne este dezvăluit în parabola Nunții fiului de Împărat. Chemarea e totală, nediscriminatorie, de o generozitate fără breșă. Parabola ne spune însă că uneori cei invitați nu răspund datorită indiferenței față de ceea ce este în afara imediatului. De asemnea printre oaspeții care răspund invitației este găsit unul care nu are haină de nuntă și este aruncat în întunericul cel mai de afară.

În cartea de față, Andrei Pleșu se adresează la cel putin trei categorii de oameni:
– studenților, tinerilor și intelectualilor din spațiul mioritic, care consideră că mesajul lui Iisus nu mai este relevant pentru societatea postmodernă
– predicatorilor care „aruncă fără grație de la amvon comorile Scripturii, ca pe o grămadă de pești morți”. Acestora autorul le adreseaza un mesaj la finalul carții citând un telog american: „Trebuie sa ne rugam pentru predicatori, Fie ca Dumnezeu să aducă mai repede ziua în care ei vor fi stat suficient de mult în cămara castelului pentru a-și pierde nițeluș mințile dinaintea Cuvântului lui Dumnezeu și a se îmbăta cu bucurie de textul Scripturii”
– celor care vor să se dezică de propagandă ideologică, să descopere, să trăiască și să comunice relevant mesajul lui Iisus transmis prin parabole

Există o interpretare în ce privește parabola „talanților în negoț” pe care nu am putut să o diger: „Tradiția, este ceea ce ni se dă „în plus” prin creativitatea și îndrăzneața înțelepciune a Părinților…. Atitudinea de tip Sola scriptura e atitudinea „slugii păstrătoare”, înfricoșată de riscul unei conviețuiri mereu reînnoite cu textul sacru”. Fară a subestima contribuția părinților bisericii și a celor care de-a lungul secolelor au dus la răspândirea creștinismului pe tot globul, nu pot să nu observ că în secolul XVI, când Luter a propus Reforma prin cuvintele „Sola scriptura”, tradiţia includea indulgenţele, inchiziţia, cruciadele şi multe altele care ni s-au dat „în plus” și au fost total opuse spiritului Scripturii.  Au mai fost  și alte interpretări forțate, dar prefer să le las la o parte și să păstrez pentru mine cee ce este bun. Nu vreau să mă confund cu „copiii din piețe”.

Cartea poate fi cumpărata de la http://www.libhumanitas.ro