Tag Archives: alergare

Traseul amintirilor

S-a împlinit un an de când tata a plecat dintre noi și am mers la Bistrița să fiu alături de mama.

Ca de obicei am ieșit dimineața să alerg dar nu a fost o alegare obișnuită. Fiecare loc prin care treceam avea o semnificație deosebită, îmi aducea aminte de timpul petrecut cu tata. 

Am început alergarea din parcul municipal și mi-am adus aminte de vremurile când îl traversam cu tata de câteva ori pe săptămână în drum spre biserică. Uneori mergeam liniștiți ținându-ne de mână și povestind, alteori alergam înainte cu frații sau verișorii mei să ne jucăm. Ajungeam la ‘biserica de peste pod’ și când tata nu ne punea să stăm lângă el pe scaun, ne așezam strategic în spatele corului unde puteam să ne jucăm cu copiii fără să fim văzuți de cei mari.

Am ajuns pe malul râului Bistrița și am trecut puntea suspendata pe niște stâlpi de beton unde ne duceam adesea cu tata la scăldat. Ne lăsam hainele pe pietrele de pe malul râului și mergeam în jurul stâlpilor de beton unde apa era mai mare. Acolo tata m-a învățat să înot.

În stânga am văzut clădirea veche a Întreprinderii Forestiere a cărei curte dădea spre malul Râului. Tata a lucrat aici ca șef de depozit la magazia de piese auto. Mi-am amintit de verile fierbinți când veneam ziua în amiaza mare la el la muncă și ne lăsa să ne scăldăm în râu.

În dreapta mea am văzut  cimitirul Eroilor. Deseori treceam pe aici când mergeam în vizită la mtușa Ana pe dealul Cocoșului sau la mătușa Victorița pe Valea Ghinzii. Ne întorceam spre casă pe jos, pe întuneric și când treceam pe lângă cimitir genunchii mei tremurau. Îl strângeam cât puteam de mână pe tata. Aveam o frică de moarte și de morți, care a ținut până pe la 14 ani. 

Am urcat Valea Ghinzii și am am ajuns la terenul pe care tata l-a cumpărat pentru noi după ce a vândut casa bunicilor din Rebra. Nu am avut multe amintiri directe aici, pentru că a fost cumpărat după ce am plecat din Bistrița, dar de fiecare dată când vorbeam la telefon cu tata îmi povestea ce copaci a mai plantat, cât de frumos au crescut cartofii, castraveții, roșiile sau morcovii și cum arata baraca pe care a construit-o acolo. De fiecare dată când plecam de la Bistrița, plecam cu o sacoșa plină de legume sau fructe crescute pe acest teren.

Dincolo de pădure este Valea Jelnei. Nu am putut să trec pădurea din cauza vremii dar mi-am amintit de verile petrecute acolo împreună cu tata și cu frații mei la cosit. Terenul era proprietatea colectivului. Noi coseam, uscam și strângeam fânul în clăi, apoi îl împărțeam. Jumătate mergea la colectiv, jumătate ne revenea nouă. După ce am vândut oile, vaca și capra, pentru că nu le mai puteam crește la oraș, am continuat să lucrăm la fân și să îl vindem toamna. Tata m-a învățat să cosesc și să strâng fânul în căpițe sau în clăi cu par la mijloc. Mă trimitea deseori după apă la izvor și tresăream la orice foșnet chiar dacă era făcut de picioarele mele. Aveam o frică teribilă de șerpi și șopârle. Când ne întorceam acasă pe jos, șoferii care îl cunoșteau pe tata ne luau cu mașina. Îl întrebau pe tata: “Dar de ce muncești așa de  mult, măi Dumitre?”, iar el le răspundea: “Pentru băieții ăștia, să îi învăț cu munca”. Așa ne petreceam noi verile. Ideea de concediu a apărut târziu în viața mea. Am evadat doar de două ori din universul copilăriei mele, să merg cu tata la jurământul fraților mei mai mari care erau în armată. Prima dată am mers la mare cu fratele meu mai mare și colegii lui de facultate când aveam 18 ani.

Anul asta mi-a fost dor de tata și am tot așteptat să mă sune, mai ales în weekend, dar nu m-a mai sunat. Zilele trecute am șters numărul lui din agendă. Pare că folosește alte căi să comunice cu mine. Viața lui s-a revărsat în viața mea și continuă să trăiască prin mine, nu numai prin amintiri, dar și prin valorile pe care le-a sădit adânc în inima mea în timpul petrecut împreună și speranța că ne vom revedea.