Category Archives: Meditații

Traseul amintirilor

S-a împlinit un an de când tata a plecat dintre noi și am mers la Bistrița să fiu alături de mama.

Ca de obicei am ieșit dimineața să alerg dar nu a fost o alegare obișnuită. Fiecare loc prin care treceam avea o semnificație deosebită, îmi aducea aminte de timpul petrecut cu tata. 

Am început alergarea din parcul municipal și mi-am adus aminte de vremurile când îl traversam cu tata de câteva ori pe săptămână în drum spre biserică. Uneori mergeam liniștiți ținându-ne de mână și povestind, alteori alergam înainte cu frații sau verișorii mei să ne jucăm. Ajungeam la ‘biserica de peste pod’ și când tata nu ne punea să stăm lângă el pe scaun, ne așezam strategic în spatele corului unde puteam să ne jucăm cu copiii fără să fim văzuți de cei mari.

Am ajuns pe malul râului Bistrița și am trecut puntea suspendata pe niște stâlpi de beton unde ne duceam adesea cu tata la scăldat. Ne lăsam hainele pe pietrele de pe malul râului și mergeam în jurul stâlpilor de beton unde apa era mai mare. Acolo tata m-a învățat să înot.

În stânga am văzut clădirea veche a Întreprinderii Forestiere a cărei curte dădea spre malul Râului. Tata a lucrat aici ca șef de depozit la magazia de piese auto. Mi-am amintit de verile fierbinți când veneam ziua în amiaza mare la el la muncă și ne lăsa să ne scăldăm în râu.

În dreapta mea am văzut  cimitirul Eroilor. Deseori treceam pe aici când mergeam în vizită la mtușa Ana pe dealul Cocoșului sau la mătușa Victorița pe Valea Ghinzii. Ne întorceam spre casă pe jos, pe întuneric și când treceam pe lângă cimitir genunchii mei tremurau. Îl strângeam cât puteam de mână pe tata. Aveam o frică de moarte și de morți, care a ținut până pe la 14 ani. 

Am urcat Valea Ghinzii și am am ajuns la terenul pe care tata l-a cumpărat pentru noi după ce a vândut casa bunicilor din Rebra. Nu am avut multe amintiri directe aici, pentru că a fost cumpărat după ce am plecat din Bistrița, dar de fiecare dată când vorbeam la telefon cu tata îmi povestea ce copaci a mai plantat, cât de frumos au crescut cartofii, castraveții, roșiile sau morcovii și cum arata baraca pe care a construit-o acolo. De fiecare dată când plecam de la Bistrița, plecam cu o sacoșa plină de legume sau fructe crescute pe acest teren.

Dincolo de pădure este Valea Jelnei. Nu am putut să trec pădurea din cauza vremii dar mi-am amintit de verile petrecute acolo împreună cu tata și cu frații mei la cosit. Terenul era proprietatea colectivului. Noi coseam, uscam și strângeam fânul în clăi, apoi îl împărțeam. Jumătate mergea la colectiv, jumătate ne revenea nouă. După ce am vândut oile, vaca și capra, pentru că nu le mai puteam crește la oraș, am continuat să lucrăm la fân și să îl vindem toamna. Tata m-a învățat să cosesc și să strâng fânul în căpițe sau în clăi cu par la mijloc. Mă trimitea deseori după apă la izvor și tresăream la orice foșnet chiar dacă era făcut de picioarele mele. Aveam o frică teribilă de șerpi și șopârle. Când ne întorceam acasă pe jos, șoferii care îl cunoșteau pe tata ne luau cu mașina. Îl întrebau pe tata: “Dar de ce muncești așa de  mult, măi Dumitre?”, iar el le răspundea: “Pentru băieții ăștia, să îi învăț cu munca”. Așa ne petreceam noi verile. Ideea de concediu a apărut târziu în viața mea. Am evadat doar de două ori din universul copilăriei mele, să merg cu tata la jurământul fraților mei mai mari care erau în armată. Prima dată am mers la mare cu fratele meu mai mare și colegii lui de facultate când aveam 18 ani.

Anul asta mi-a fost dor de tata și am tot așteptat să mă sune, mai ales în weekend, dar nu m-a mai sunat. Zilele trecute am șters numărul lui din agendă. Pare că folosește alte căi să comunice cu mine. Viața lui s-a revărsat în viața mea și continuă să trăiască prin mine, nu numai prin amintiri, dar și prin valorile pe care le-a sădit adânc în inima mea în timpul petrecut împreună și speranța că ne vom revedea.

Rugă

Pământul este al tău Doamne,

Și tot ce este pe el îți aparține!

Planeta și tot ce are viață,

Tu le-ai creat și ale tale sunt!

Nimic nu se întâmplă fără de știre Ta,

Nici un fir de păr din cap nu ne cade fără ca tu să ai cunoștință de el.

Privește Doamne din ceruri,

Aruncă o privire peste fii oamenilor și vezi că suntem în mare necaz.

Planeta a luat o pauză,

Afaceri și granițe  se închid și statele declară stare de urgență.

Ne închidem în casele noastre și ieșim din ele doar când nevoia e mare.

Un virus invizibil a pătruns în corpurile noastre,

Un lucru atât de mic înșală celulele noastre,

Se cuibărește, se multiplică și crește,

Și apoi pune stăpânire peste trupurile noastre.

Până când Doamne îl vei lăsa?

Până când vei îngădui ca această plagă să distrugă planeta Ta?

Ce vrei să învățăm din această experiență?

Care sunt lucrurile pe care vrei să le schimbăm în viețile noastre?

Aduți aminte de legământul Tău,

Legământ făcut cu Noe și familia lui.

Niciodată nu vei mai distruge toate ființele vii,

Atât cât pământul va fi, semănatul și seceratul nu va înceta!

Desenează iarăși curcubeul peste orașele noastre.

Adu-ne aminte de acest legământ,

Redă speranța sufletelor noastre, căci ai Tăi suntem!

Jurnal de Coronavirus 1

M-am întors din Amsterdam pe 1 Martie. În stânga mea pe avion, călătorea o doamnă care se întorcea din Torino, cu escală la Amsterdam. Am ajuns în țară și prima săptămână am fost bine. Apoi știrile au început să curgă pe telefonul meu ca apa de la robinet. Un caz, două cazuri, trei cazuri și astăzi au ajuns la 82. La fiecare caz am citit să văd dacă apare colega mea de avion. Am numărat zilele, am calculat media la perioada de incubație, la asiatici și la europeni.

Frica m-a cuprins și nu ca de obicei. Am mai avut eu frică de faliment, frică de controlul de la ANAF, frică de polițiștul de la circulație, dar acum frica mea s-a transformat în frig. Citeam o știre și mă lua frigul ca și cum știrea conținea freon. Trebuia să mă bag sub plapumă și apoi mă luau transpirațiile. Mă gândeam cum o să vină să mă salte cu izolanta, cum o să scriu lista cu cei pe care i-am infectat și cum o să rămână fetele singure acasă. Am slăbit trei kilograme în trei zile și pentru prima dată în viață nu am putut să mă bucur de asta. Am început să înfulec câte ceva în plus între mese ca să îmi revin. Mâine fac patrusprezece zile de la călătoria mea și mă simt puțin mai eliberat.

Valul de frică a trecut, am început să îmi adun puterile, am comandat un cățel  pe OLX și  m-am apucat să îi făuresc un așezământ, așa cum se cuvine. 

Numărul infectărilor a crescut zilnic, a ajuns la 123 și de Luni s-a decretat stare de urgență și în țara noastră. Am sunat la cumnata noastră din Torino să o întrebăm cum se descurcă ei și printre altele am întrebat dacă cunoaște pe cineva care a fost infectat. Răspunsul ei a fost că a auzit de cineva de la Milano, dar nu e din cercul lor de prieteni. Un gând s-a instalat în minte mea, diferit de primele. Totul este o conspirație, nu există virus, este doar folosit ca pretext pentru a crea o nouă ordine mondială. Gândul acesta, fără susținere rațională, alimentat de filme de ficțiune, a reușit să readucă în mine stări de panică, frig și insomnii. Am vorbit cu Violeta despre asta, am citit din Biblie și m-am rugat. Dimineață, am mâncat, am băut cafea, m-am jucat cu copiii, am participat la întâlnirea online a bisericii noastre și gândul s-a spulberat ca un balon de aer.

“Trăim vremuri grele, suntem nevoiți să ne spălăm pe mâini, să gătim acasă pentru noi, sa petrecem timp cu propriii copii! In halul acesta o sa ajungem la citit de cărți!” (FB)

Am mers la Metro să mai cumpăr câte ceva pentru cămara noastră. Am stat cam o ora afară la rând și mi-am amintit de copilărie când mama mă trimitea cu sacoșa la magazin să iau pâine, lapte sau parizer. Stăteam câteva ore la rând, timp în care ne distram de minune cu copiii din cartier. Nu știu dacă sunt isteric sau îmi iau măsuri de siguranță, dar am mers cu mănuși în Metro, am venit acasă, mi-am spălat hainele și am făcut duș. 

Astăzi sunt mai optimist, probabil că organismul meu s- a daptat la noul stil de viață. S-ar putea să îmi placă și să îmi doresc să stau mai mult acasă și în vremuri limpezi.

Am întrebat pe prietenii mei și pe colegi, cum putem să ne implicăm în situația asta. Până acum am găsit două idei. Una este să oferim platforma noastră de e-learning și suport pentru cadre didactice care vor să o folosească pentru a lucra de acasă cu copiii. Am postat anunțul pe Facebook, se răspândește repede și aștept să văd cine dorește. A doua idee este să găsim oameni în vârstă care locuiesc singuri și să facem cumpărături pentru ei. Cred că dacă ne implicăm activ cu toții, putem trece mai ușor peste criză. 

Astăzi întâlnirile online au curs una după alta până la 12. Am început să o ajut pe Anna cu activitățile de la școala. Am cerut ajutor învățătorului ei, să știu cum să explic materialele Montessori. Îmi place asta și dacă continui așa o lună, pot  adăuga la CV-ul meu o nouă specializare.

Azi am descoperit o explicație a stărilor mele de frică și rețeta perfectă pentru alungarea ei. 

“În dragoste nu există frică, ci dragostea desăvârşită alungă frica, pentru că frica are de-a face cu pedeapsa. Cel ce se teme n-a fost făcut desăvârşit în dragoste.” (1 Ioan 4:18)

Dragostea este resursa nelimitată pe care Dumnezeu ne-o pune la dispoziție, e ca un râu de apă vie care curge continuu. Zilele de criză sunt cele mai potrivite pentru a lăsa dragostea noastră să curgă prin gesturi mici sau mari pe care le putem face pentru familie, colegi, prieteni sau vecini. Și curgerea ei oprește frica.

Tatăl meu

Ne apropiam cu mașina spre casă și am văzut apeluri repetate de la Dani, fratele meu, pe telefoanele noastre. Am știut că ceva s-a întâmplat. Am sunat imediat și am aflat că tata s-a întors de la magazin, cu bicicleta, a ajuns în curte, s-a așezat pe o bancă și inima lui a încetat să mai bată. Am intrat în casă și am izbucnit în hohote de plâns.

Două întrebări răsunau în mintea mea, întrebări pe care le-am pus lui Dumnezeu: De ce există boală, suferință, moarte și despărțire și până când, Doamne

Nu am un răspuns, dar știu că cine crede în Isus, nu va muri niciodată, ci va trece prin moarte la viață.

Isus l-a chemat pe tata să Îl urmeze, din tinerețea lui, de când era un muncitor la pădure în Rebra și el a răspuns chemării Lui.

Tata a mers prin moarte spre viață.

Pentru noi este despărțire, pentru tata este întâlnire, întâlnirea cu Cristos.

Pentru noi este sfârșitul, pentru tata este un nou început.

Pentru noi este durere, pentru tata este odihnă, odihna lui Cristos.

De aceea, astăzi, nu sărbătorim moartea ci viața.

Celebrăm și onorăm o persoană pe care am iubit-o mult, în mod special noi, cei pentru care a fost tată, soț și bunic.

De-a lungul anilor au fost mulți oameni care au avut un impact asupra mea, dar viața tatei s-a vărsat în viața mea și a fraților mei și tata va continua să trăiască prin noi.

Vara, după ce tata venea de la lucru, mergeam pe Valea Jelnei la cosit. Ne întorceam acasă pe înserate. Uneori pe jos, alteori cu o mașină de ocazie. Tata cunoștea mulți șoferi pentru că lucra la un depozit de piese auto. Într-una din seri, unul din șoferi ne-a luat la ocazie și, în timp ce vorbea cu tata, l-a întrebat: Măi Dumitre, da pentru ce muncești atât? Răspunsul tatălui meu, îmi răsună și astăzi în minte: Pentru băieții aștia, ca să-i învăț cu munca.

Tata nu a trăit pentru el, a trăit pentru noi, băieții lui, ca să ne crească pe noi. A suferit cu noi atunci când am eșuat și s-a bucurat atunci când noi am reușit.

Tata ne-a învățat să iubim munca și să muncim cu hărnicie. A fost un exemplu pentru noi. Am lucrat împreună la câmp. Am muncit împreună la cosit, am strâns fânul în căpiță, am semănat și am prășit cartofi, morcovi, ceapă și porumb. Toamna ne întorceam de la grădină cu căruțul încărcat de recoltă, dar mai de preț decât recolta a fost timpul petrecut cu tata, întrebările noastre și răspunsurile pe care le primeam de la tata.

Tata a trăit suficient să-și vadă nepoții și să se joace cu ei. Îi plăcea să se joace cu Flavius și acum s-a dus să fie cu el. În ultima perioadă a petrecut mult timp cu Levi, cu Filip, cu Anna și cu Alice. A fost iubit și dorit de nepoții lui. În luna Mai, a venit cu mama la Brașov să o ajute pe Violeta o săptămână, când eu nu eram acasă. Alice a simțit dragostea lui, l-a îndrăgit și a fost printre puținele persoane cu care a acceptat să se joace și să se plimbe.

De mic, mergeam cu tata și cu mama la Biserică peste pod. Mergeam de două sau trei ori pe săptămână. O dată, mama era bolnavă acasă, am mers cu tata la rugăciune, era o rugăciune specială pentru bolnavi. Ne-am rugat pentru mama, ne-am întors acasă, am continuat să ne rugăm și mama s-a vindecat. Experiența asta a transformat viața mea. Uneori tata venea de la lucru și se ducea la Biserica de peste pod să lucreze la extinderea clădirii. Când comuniștii au venit cu buldozerul să dărâme ceea ce ei au construit, tata a fost acolo împreună cu alte persoane din biserică și au format un zid uman în fața buldozerului.

Când eu aveam 14 ani, părinții mei au găzduit în casa lor grupul Betesda. Acesta a fost locul unde eu am cunoscut pe Cristos și am cunoscut oameni extraordinari care au influențat viața mea în acea perioadă. Tata a rămas parte din această biserică și Joia trecută grupul s-a întâlnit acasă la el. Joi, tata a condus ultima lui întâlnire cu grupul aici pe pământ.

La 18 ani, am plecat de acasă, la Galați. Am făcut multe greșeli atunci, veneam acasă des și povesteam ce s-a mai întâmplat. Tata asculta, întreba și apoi tăcea. Fără să-mi reproșeze nimic. Tata a știut să ne dea drumul, să ne lase să greșim și să ne asumăm responsabilitatea pentru greșelile noastre.

În 2017 am sărbătorit 50 de ani de la nunta părinților. Am putut să îl văd pe tata și mama foarte emoționați și bucuroși. Aveau în față rodul vieții lor. 5 familii și 12 nepoți.

În curtea părinților mei este un nuc. Când eram mic, Dani Pop mi-a adus o nucă de la țară pe care am plantat-o într-un ghiveci și apoi în colțul curții în pământ. Nucul a crescut de-a lungul anilor și a ajuns să fie cât blocul din spatele casei și să aducă rod în fiecare an.

Isus l-a chemat pe tata să îl urmeze, din tinerețea lui, de când era un muncitor la pădure în Rebra și el a răspuns chemării Lui. Când Isus cheamă pe cineva să Îl urmeze, el are în vedere mai multe generații. Noi și generațiile care vor veni după noi, vom continua ceea ce Dumnezeu a început să lucreze prin el. Viața tatei s-a vărsat în viața noastră și va continua să aducă rod prin noi.

Tata și-a sfârșit alergarea. De acum îl așteaptă cununa.

Noi suntem speranța, bucuria și coroana cu care tata se va lăuda înaintea Domnului nostru Isus, care l-a chemat să fie cu El.

Mi-am scos copilul din sistem

Nu a fost o decizie ușoară, doi ani de zile am tot cumpănit, amânat. Am zis că doamna îi iubește, folosește metode alternative de învățare și-a făcut prieteni și școala este cea mai bună din oraș.

Anul acesta, sistemul a început să își arate colții. Ca o fiară care vrea să îmi reducă copilul la tăcere. A început să îi ceară să stea cuminte în bancă, să scrie după dictare în caiet, să reproducă la teste că să primească note mari și să amenințe cu calificative mici sau alte consecințe dacă nu va face întocmai.

Oare ce vrea sistemul să producă?

De ce le toarnă informația în cap și le cere să o reproducă, în loc să îi lase să descopere singuri lumea din jur folosindu-și simțurile, talentele și rațiunea?

De ce îi învață să fie în competiție cu colegii lor pentru titlul de cel mai bun elev din clasă în loc să îi învețe să colaboreze și să lucreze în echipe învățând unii de la alții?

De ce pretinde ca toți să evolueze în același ritm și în aceeași direcție, în loc să îi lase să își descopere unicitatea, să-și dezvolte talentele și să-și descopere propriul drum în viață?

De ce îi îmbracă în uniforme, îi grupează pe clase, îi așează în bănci unul în spatele celuilalt cu fața la tablă, în loc să îi lase să lucreze în echipe, asumându-și responsabilități, descoperind fiecare rolul potrivit lui în cadrul echipei?

Oricum, aș putea continua, am adunat multe de ce de-a lungul anilor. Am trecut și eu prin școala asta. Când eram mic, ne clasificau diferit. Aveam un comandat de detașament, cel mai bun din clasă, aveam înlocuitor comandat de detașament, comandat de grupă, înlocuitor comandat de grupă și restul. Știam din ce categorie facem parte după numărul de trese de pe umăr. Și așa eram așezați și în bănci. Cei mai buni în față, restul în spate. Eu nu aveam voie să fiu ales comandat de grupă, aveam altă religie, așa că am fost norocos să fiu înlocuitorul comandatului de grupă și să stau în rândul al doilea.

Oare ce vrea sistemul să producă?

O mașină care își reduce la tăcere creativitatea, imaginația, intuiția, simțurile, talentele și execută ordinele superiorilor fără să le treacă prin filtrul rațiunii?

Anna visează să lucreze la NASA, să construiască roboți și nave spațiale și să exploreze Universul. Sistemul visează să o reducă la tăcere și să îi spulbere visurile. Așa că am scos-o din sistem și am dus-o la o școală alternativă. Azi m-a întrebat de ce Sâmbăta nu poate merge la școală, pentru că îi place mult.

Eu nu sunt specialist în educație și nu am soluții pentru sistemul actual, dar scriu aici din perspectiva unui părinte. Am trecut și eu prin acest sistem apoi am trecut cu băieții, sunt acum studenți. Aproape că am devenit dușmanii lor în ciclul primar, forțându-i să învețe lucruri inutile, lăudându-i când luau note mari și certându-i dacă primeau note mici. La română, la examenul de bacalaureat, au avut aceleași opere pe care le-am avut și eu cu 22 de ani în urmă. La fel de plictisitoare. Nici o schimbare. Au învățat să copieze la materiile neimportante ca să obțină note mari. La fel am făcut și eu. Le-am spus că nu e bine, dar nu am avut argumente suficiente.

Am prieteni profesori și învățători. Apreciez munca lor, dedicarea lor și lupta lor cu sistemul. Darius a avut dirigintă de informatică în liceu. De 20 de ani antrenează copii să meargă la un concurs în America, ACSL, adună fonduri pentru ei și îi însoțește în fiecare an. Darius a fost parte din echipă în clasa a XII -a și a fost o experiența de neuitat pentru el.

Dragi profesori și învățători, apreciez munca și dedicarea voastră, dar dacă nu ieșiți în față și nu învingeți sistemul, generația care vine o să vă învingă pe voi.

Alice și lumea din jurul ei

Privesc și sunt uimit cu câtă pasiune și perseverență descoperă Alice lumea din jurul ei.

Apucă lucrurile din jur cu mânuțele ei, le frământă și le învârte pe toate părțile privindu-le atent iar în final le duce la gură să le simtă gustul.

Acum învață să se ridice și să meargă în patru labe. Si cade și se ridică din nou și face asta de multe ori doar pentru a se deplasa câțiva centimetri și a cădea la loc.

Mi- ar plăcea să spun peste un an că am învățat-o pe Alice să meargă, sa vorbească, să mănânce, să recunoască lucrurile din jur, dar v-aș minți.

Nu pot decât să privesc și să ma uimesc cum învață singură.

Si mă întreb, cum ar arăta viața noastră dacă am continua acest proces de învățare și descoperire?

De ce la un moment dat, trecem nepăsători pe lângă lumea care ne înconjoară și nimic nu ne mai uimește?

Oare nu de asta le spune Isus ucenicilor că dacă nu vă faceți ca niște copilași, cu nici un chip nu veți intra în Împărăția Cerurilor?

Există înviere și viață?

Copacii din spatele casei au înflorit. Iarba de pe jos a prins culoare și se întinde ca un covor moale și răcoros. Câteva rândunele caută de zor locul potrivit pentru cuibul lor. În depărtare văd crestele munților încă acoperite cu zăpadă, reci și lipsite de viață, așteptând cu nerăbdare sa fie readuse la viața. Cu ceva timp în urmă, era la fel și în jurul meu. Natura suspina ca și cum ar fi fost în durerile nașterii așteptând să revină la viață. Acum e plină de viața, culoare, lumină și cântec.

Oare este de ajuns? Așa arată paradisul? Am atins apogeul existenței noastre? Mai este ceva dincolo de a sta tolănit în hamac în grădina din spatele casei într-o zi de primăvară? Oare am putea rămâne veșnic în acest mic paradis?

Dar, ce se întâmplă dincolo de gard? Dar dincolo de granițele țării noastre? De ce exista suferință? De ce există copii care mor de foame, războaie care nu se termină, copii și femei exploatate pentru profit, atacuri teroriste, boală, moarte, cutremure și tsunami? Nu trebuie să merg așa departe ca să văd răul. El este în mine. Egoism, invidie, lăcomie și răutate.

De ce sărbătorim la Paște moartea și învierea lui Isus? Anna mi-a zis că povestea învierii lui Isus e frumoasă, dar povestea despre moartea pe cruce e urâtă.

Și cum să nu fie urâtă? Iuda îl vinde pe treizeci de arginți, Petru se leapădă de el jurând că nu îl cunoaște și toți ceilalți ucenici îl părăsesc. Este judecat și acuzat pe nedrept, scuipat și batjocorit de soldații romani, biciuit și forțat să își ducă crucea purtând coroana de spini, condamnat la moarte de către propriul popor și răstignit între doi tâlhari. Și păcatele noastre, pentru care a plătit prin moartea lui, sunt urâte.

Dar pe cât de urâtă e moartea Lui, pe atât de glorioasă e învierea. Înger din cer coboară și rostogolește piatra de la intrare din mormânt. Soldații care păzeau mormântul, îngroziți și înspăimântați, cad la pământ. Isus se arată Mariei, apoi ucenicilor, apoi la peste cinci sute de oameni. Îl învită pe Toma să pipăie rănile din mâna și din coasta lui, pregătește micul dejun pe malul mării Galilei și îi invită pe ucenici să mănânce. Mănâncă pește și pâine ca să le demonstreze că nu este o stafie.

Fără înviere nu este speranță. Speranța că și noi vom învia. Speranța că răul va fi eradicat.

Natura revine la viață în fiecare primăvară și ne arată că există înviere și viață!

Hristos a înviat!

Cine mi-a furat bucuria?

O caut dimineața în ceașca de cafea, când citesc din sulul profetului Isaia, când meditez la ce o să se întâmple peste zi, când mă rog. Aprind lampa de la birou să o văd bine, dacă apare pe undeva prin cameră. O caut când conduc spre birou și în drum îmi las copiii la școală, o caut în discuțiile cu ei. Aprind farurile de la mașină să văd dacă nu cumva e prin ceața de pe drum în fața mea. O caut la birou când beau a patra ceașcă de cafea, când discut cu colegii sau rezolv problemele unui client. Când lucrez la un proiect și proiectul nu vrea să lucreze cu mine, când citesc câte un email de la contabilă cu impozitele astronomice de luna asta, când sunt informat de o nouă lege dată peste noapte de guvernanți incompetenți. Mă ridic de pe scaun de la birou și mă așez în fotoliu. E lumină mai multă acolo și poate că am să o găsesc. O caut seara acasă într-o carte, într-o plimbare cu Violeta, într-o plimbare cu bicicleta, într-un film bun. Aștept să vină weekend-ul, sigur o voi găsi. Duminica dorm cincisprezece minute la amiază, sigur am să văd altfel lucrurile. Mă întâlnesc cu prietenii, joc tenis și facem planuri împreună. Ne plimbăm în natură, poate se ascunde printre copaci.

De câțiva ani, am cunoscut pe cineva care a găsit-o. Am început să cred din nou că există. O fi ascunsă undeva sau cineva mi-a furat-o. Anna, fetița mea, la șase ani are bucuria. Și o are din plin. Se bucură când vin acasă, îmi sare în brațe și mă strânge tare. Se bucură când merge la școală de fiecare literă învățată, de fiecare proiect realizat. Îmi aduce în weekend caietele să le văd și le prezintă cu atâta pasiune de parcă ar fi operele lui Michelangelo. Se bucură când citim și trăiește cu pasiune tot ce se întâmplă pe insula misterioasă al lui Jules Verne. Se bucură când mergem cu bicicleta, se bucură de discuțiile pe care le avem și mă provoacă să continuăm discuția despre univers, planete, galaxii, dumnezeu, nava spațială pe care o va construi, viteza luminii, găurile negre.

Dar mie, cine mi-a furat bucuria? Ma bucur de bucuria ei, dar e bucurie la mana a doua. Am momente de bucurie dar sunt atât de scurte că am impresia că nu au fost.

Citesc în biblie că bucuria e poruncă, dar e și roada duhului, a unei vieți transformate. Mintea mea nu poate să cuprindă. Ori e o poruncă ori e o roadă, că doar nu poți porunci mărului să facă mere. Numai Creatorul poate să facă așa ceva. El a blestemat smochinul că nu a făcut roade și smochinul s-a uscat.

Citesc în biblie că dacă nu mă fac ca un copilaș, ca Anna, cu nici un chip nu voi intra în Împărăția lui Cerurilor. Acolo este dragoste, bucurie, pace. Dar cum pot eu să mă fac ca un copilaș? Pot eu să intru a doua oară în pântecele mamei mele și să mă nasc? Mintea mea nu poate să cuprindă nici asta, nici mintea lui Nicodim nu cuprindea ideea și era mai deștept decât mine.

Până una alta, vă rog, vă implor, spuneți, cine mi-a furat bucuria? Să mi-o dea înapoi! Vreau să mă bucur de soare și de ceață, de lumină și de întuneric, de reușite și eșecuri, de vacanță și de muncă, de oameni și de singurătate, de prosperitate și de sărăcie, de natură și de orașul aglomerat. Vreau să mă bucur cum mă bucuram când mergeam cu vaca la păscut dimineața pe dealul din spatele casei bunicii. Cântam împreună cu păsările și meditam cu norii de pe cer. Și vaca asculta de mine cu bucurie. Gata, o să mă bucur, am fost creat să mă bucur! O să mă bucur de Creator și creația Lui!

Rugă

Doamne, de ce te ascunzi?
Tatăl nostru din ceruri, de ce rămâi în tăcere?

Corupții conduc țara,
și minciuna lor este ridicată la rang de adevăr.

Ei asupresc pe cei slabi,
ademenesc pe cei neștiutori,
vorbesc fără înțeles, folosind cuvinte încâlcite,
și aruncă în jurul lor săgeți otrăvitoare.

Ridică-te Doamne,
arată-ți dreptatea Ta.

De dragul orfanului, a văduvei și a celor asupriți,
salvează țara din mâna oamenilor fărădelege.

Speranța noastră s-a dus,
am scăpat din ghearele leului,
și am căzut pradă unei haite de lupi.

Frații și surorile noastre au plecat peste hotare,
muncesc ca robi în țări străine,
sperând la o viață normală.

Ridică-te Doamne,
iartă țara de nelegiuirile ei,
iartă-ne că am tăcut atunci când trebuia să vorbim,
iartă-ne că ne-am ascuns atunci când trebuia să ieșim în față.

Ridică oameni drepți,
care să conducă țara spre normalitate.
Scapă-ne de corupți,
și așează în locuri de cinste oameni integri.

Bunica mea Raveca

Astăzi ne-am luat la revedere de la bunica noastră Raveca:

Suntem aici să plângem. Boala și moartea aduc suferință, despărțire și plâns.

Ne-am despărțit de bunicul nostru, Tata bun cum îi spuneam noi, cu 18 ani în urmă. Acum ne despărțim de bunica noastră, mama bună.

Suntem aici să ne uităm cu băgare de seamă la sfârșitul alergării ei și să vedem cu ce fel de moarte l-a glorificat ea pe Dumnezeu?

Suntem aici să celebrăm. Sărbătorim viața și lucrarea bunicii noastre Raveca, moștenirea pe care ea a lăsat-o în urmă.

Bunica noastră a avut o filosofie de viață simplă. Când o întrebam ce mai face ea răspundea simplu și blând:

“Ce dă bunul Dumnezeu de pe o zi pe alta”.

Îmi place să întreb oamenii pe care îi întâlnesc care este proiectul lor de viață? Ce visează de la viața lor? Unii îmi vorbesc despre casa pe care vor să o construiască, alții despre școala pe care vor să o termine, alții despre copiii pe care vor să îi vadă mari așezați la casele lor, alții despre o afacere pe car e vor să o facă, alții despre biserica, misiune sau diverse proiecte în care sunt implicați.

Bunica mea răspundea simplu și blând.
“Ce dă bunul Dumnezeu de pe o zi pe alta”.
Și a trăit simplu și blând dar impactul vieții ei a fost mare!

Când bunul Dumnezeu i-a dat un soț, ea a fost o soție credincioasă.

Bunicul meu se trezea la ora patru dimineața și, la lumina felinarului, citea Biblia, se ruga și cânta. Api pleca la  drum și făcea aproape o oră până la stația de autobuz de unde pleca spre Bistrița. Acolo lucra cu normă întreagă ca și manipulant la o magazie de piese auto. Seara ajugea acasă pe la ora cinci – șase. Când știam că se apropie, bunica ne trimitea în ocol să-l uiuim (așa se numea strigătul nostru) “Ăi, măi tată buuun…!”. Dacă el se apropia, din vale, răspundea “Ăi, măi Adi măi…!” iar eu anunțam pe bunica că poate să încălzească mâncarea, bunicul ajunge imediat. Și bunica pregătea mămăliga caldă pe masă, cu brânză în mijloc, învelită cu prosop, tigaia cu tocănița și murăturile. Și îl așteptam pe bunicul să cinăm împreună.

Când bunul Dumnezeu i-a dat un copil, pe tata, ea l-a crescut și educat cu dragoste.

Când bunul Dumnezeu i-a dat pământ, ea l-a lucrat cu dragoste. A cultivat porum, grâu, fasole, roșii, castraveți și noi o ajutam vara la prășit.

Când bunul Dumnezeu i-a dat animale, ea le-a îngrijit cu dragoste. Avea vacă, porc și găini. Și noi o ajutam vara să le hrănească.

Când bunul Dumnezeu i-a dat nepoți, ea i-a primit cu drag în casa ei.

Ne primea cu drag în fiecare vacanță de vară la Rebra în Valea Rușorului, așa se numește zona în care era casa bunicilor. Era o poteca care duce pe vârful unui deal, formată pe malul unui pârâu, pavată cu stânci în forma lor naturală, potecă pe care mașinile nu pot urca. Ocolul era deschis, nu avea poartă și în spate era șura și grajdurile. 
În spatele șurii era un măr de vară în care ne simțeam tare bine vara imediat ce merele începeau să fie bune de mâncat. Mă trimitea de câteva ori pe zi să aduc apă de la izvor cu găleata. 
Dimineața, mergeam cu vaca pe deal și o lăsam să pască până când roua de pe iarbă se ridica și soarele ardea prea tare. Eram singur, cântam și meditam. Mergeam în pădure să culegem ciuperci sau hribe, afine sau zmeură. Când veneam acasă prăjeam direct pe plită hribele mici cu sare. Erau ca niște păhărele, cu miros și gust plăcut.

Când bunul Dumnezeu i-a dat o mamă bolnavă, pe străbunica noastră, Tâna cum îi spuneam noi, ea a îngrijit-o până la capăt cu dragoste.

Când bunul Dumnezeu i-a dat un soț bolnav, ea l- a îngrijit cu dragoste. 

Nu pot să uit cât de des o striga bunicul de pe pat “Ravecă” și ea venea imediat și îi slujea. Asta e adevărata dragoste. Să îți dai viața, să o investești, să o cheltui, pentru prietenii tăi. A lăsat moștenire asta și tatăl meu și mama mea au îngrijit-o la fel pe ea până în ultima clipă.

Când bunul Dumnezeu i-a dat o boală și a rămas la pat, ea a dus-o până la capăt și a primit slujirea copiilor ei.

Și astăzi bunul Dumnezeu a chemat-o acasă. Să se întâlnească cu cel pe care l-a slujit o viață întreagă, cu Isus Cristos.

Și impactul vieții ei a fost mare. Vedeți aici cinci familii sănătoase, pentru că bunica mea a acceptat smerită “Ce i-a dat Dumnezeu de pe o zi pe alta”

Suntem aici să sperăm. Speranța noastră este că învierea și viața veșnică sunt reale. Că bunicul și bunica sunt acum împreună și bunul Dumnezeu pe care l-au slujit i-a primit ca un tată.

Sperăm că într-o zi vor învia, și îi vom revedea! Trupul ei care acum se va descompune, într-o zi o să fie refăcut complet ca trup de slavă și nu o sa mai fie afectat de boală și moarte.

Bunul Dumnezeu pe care l-a slujit toată viața o să îi spună: „Bine, rob bun și credincios! Ai fost credincios peste puține lucruri, te voi pune responsabil peste multe! Intră în bucuria stăpânului tău!“

Și o să îi dea ceva extraordinar de făcut, dar de data asta nu de pe o zi pe alta ci pentru veșnicie!