Category Archives: Călătorii

Sierra Leone is a country from west Africa with a population of over 6 million people. After more than 20 years it’s still recovering from the civil war that ended in 2002 and Ebola that hit the country between 2014 and 2015. Over 50% of his people leave under the poverty line. 

The last time I visited Sierra Leone with my friend David was in 2012  to meet our friends from Word Made Flesh Sierra Leone.  

One image that persisted in my mind was a young boy that approached me on the street imploring me to help him to go out of his country. I couldn’t help him but the idea that I can do something for him and others youth from his country didn’t give me peace.

Another image was Ansu and his story. He is one of the staff from Word Made Flesh. He lost his right arm in the civil war while was a child and was saved by Red Cross. The government told to the people that the power is in their hands, to go to vote, and in response, the rebels amputated the right hands of many people from villages and bring them in front of the government building in Freetown. 

During my visit, I knew Francis and his family. He invited us one night for dinner at his home.  He is working with Word Made Flesh Sierra Leone leading a 3 years discipleship program for youth from Kroo Bay, a slam from the margin of Freetown. 

After a few years, he visited Romania, and I invited him to my home in Brasov. He told me about his idea to start a business to be able to provide jobs for the youth that finish their mentoring program. Most of them after they finish this program drop school and become drag addicted because of the lack of a job to be able to sustain themselves.  I told Francis that this is a calling from God, to start a business that does not exploit people for money but serves people and glorify God. So, we started the poultry farm project two years ago and this is the main reason for my visit now, to help Francis to make progress with his poultry farm. 

It is 6.00 a.m. and I wait to embark for Freetown via Paris.

I planned a few meetings for this week and I am looking forward to hearing what God calls us to do here in Sierra Leone. 

First, I want to help Francis to review his Business Model Canvas for the poultry farm and to visit together an existing poultry farm to understand more about how this business is done in this country.  Also, I plan to visit the construction project site.

Second, I want to continue the discussion with Jenifer about a new project that they have in mind and see if this will be the project that we will be involved in after we finish the poultry farm. Jenifer and his husband Steven are working with Word Made Flesh Sierra Leone and they started some training programs with prostitutes from Kroo Bay. They train them in tailoring, nailing, and baking. Jenifer called me a few weeks ago to discuss this project and how can they develop it as a business. Their dream is to develop a business and in time to give ownership to the woman involved, to empower them. I see this as a calling from God for them. He wants to liberate some prostitutes from Kroo Bay, restore their dignity, and made them His daughters. 

Thirds, I want to be one day with Word Made Flesh Sierra Leone, being part of their activities. It is a community that I love, and some people are giving their lives sacrificially and love and serve God among the poorest of the poor, in Kroo Bay slam. I already planned for Thursday to participate in Kroo Bay out-rich, visiting families from Kroo Bay, and after that their leadership team invited me for launch.

Fourth,  I planned a visit on Saturday at the American Computer College from Freetown, to discuss with the professors, students, and alumni the possibility to open a Code academy in Sierra Leone, a one-year internship program where students learn to code while working on paid projects mentored by a senior developer. I already discussed with Dani, Viorel si Darius the opportunity to become the first senior developers’ missionary in Sierra Leone. 

Finally, I would love to spend some time praying, running and reading, listening to God about his vision for people from this country. 

It is almost 4 PM and I am on the plane, listening to music and writing my thoughts. The next stop will be Conakry, the capital of Guinea. Muramandi, the man that sits near me will stop there. Muramandi works in Holland and goes back home to Guinea to see his boy. He is worried about his boy because recently there were fights for power in his country and now it is a military dictatorship installed.  He hopes to be able to take his 10 years soon with him in Holland. I asked him if he plans to come back to Guinea to do something for his country but he told me simply that there is nothing that can be done, he is only one man. I asked him what the future of his country and he answered that there is no future because people are discriminating based on the tribe they belong to. Their mentality should change, to start to accept and collaborate regardless of their tribe. 

I arrived at Lungi International Airport and after pass through a lot of filters and made two more Covid tests, they allowed me to go out. Francis waited for me at the airport and we took a ferry for Freetown. Finally, I arrived at the hotel to rest after a 24 hour trip from Brașov to Freetown.

It is 6.00 a.m., the first day of my stay here, and I stay on the balcony of the New Brookfield Hotel, reading my Bible and meditate on how can I learn from and be a blessing for the people which I will meet these days. This morning I have read Psalm 9 “The Lords is a refuge for the oppressed, a stronghold in times of trouble” and I prayed for the people that I will meet this week, planned or unplanned. On my list are Francis and his family, Jenifer and Word Made Flesh Sierra Leone, Peter the rector from the University.

There is no Uber in Freetown. Taxi, a private car, Poda-Poda, which are public minibusses, Keke, a motor tricycle with cabin, and Okada, a motorbike, are the main transportation options here. I choose Okada because when they go fats I feel like I am in my car with the air conditioner on low.


So, I rode Okada with the main rider in front of me and arrived at the Greater Heights Global Mission Church where Francis and his family are part. Like I was expected when I entered they were in the middle of worship time, singing and dancing with high energy and volume. I was familiar with one song and I tried to move a little but can’t do it like them, they move naturally. 

After the church meeting, we went for lunch with Francis, Patricia, and their four kids. Lovely family that sacrifices a lot to serve od among the poorest of the poor. Love to talk with them about their work, school, local food, their dreams, and games that their kids play. Jesse comes to embrace me and touches my hand softly to feel the color of my skin.

Walking and running through the city is my favorite activity, to feel the vibe of this crowded city. I feel at home, love to talk to the people, they are very friendly and happy to talk with me. 

Running on the beach is awesome. When I hear the waves, I hear the voice of God, and when I feel the waves I feel His embrace.

It is 8.30 in the morning, the second day of my visit, and I am resting on the beach after 6 miles running from the hotel to Lumley Beach. 

Sierra Leone Peace Museum was open in 2013, over ten years after the end of the Civil War, by the Special Court of Sierra Leone to preserving the truth, honoring the conflict’s many victims, and promoting lasting peace. The Peace Museum includes a memorial to victims, an exhibit that documents and narrates the war’s history and the peace process, and the public records of the SCSL and the Truth and Reconciliation Commission. 

In the Afternoon I visited this museum and as I was the only visitor Abubacaia was my free and personal guide eager to explain to me all the pictures and artifacts exposed. He was very kind and knowledgeable and answered all my questions. The most impressive part was a wall with stories and pictures of people whose right arms were amputated by the RUF (Revolutionary United Front) and pictures with those whom’s chests were tattoo with RUF initials.

In the afternoon I went to Steve and Jennifer for dinner. Steve came to pick me up from the hotel and we used a Keke to go to their home. A Keke is more comfortable than an okada. I knew Jenifer when I visited Sierra Leone in 2012. She is from Canada and was in an internship at that time at Word Made Flesh. Meanwhile, she married Steve and they adopted two lovely kids. Her dream is to open a beauty salon where to train and employ woman from Kroo Bay that where trafficked in prostitution. Was so good to see how God called them to start a redemptive business that will serve God among the oppressed. I feel blessed to be invited to be part of this. 

It is 9.00 a.m., the thirds day of my visit and I am waiting for Francis to go to visit the poultry farm project site. 

The poultry farm is placed outside of Freetown in a place called Mambo. The carpenters were at the site building the roof. The building is huge and will host about 1500 chickens.

I met Mohamed and Remon, two young guys that Francis supported for a long period of time.  They are helping Francis now supervising the construction work and buying materials for the workers. They told me their stories and also about how Francis helped them, being like a father for them, so far. They want to continue their studies, Mohamed wants to study law and Remon, Computer Science. Francis hopes to offer them a job at the farm that will support and allow them to continue their studies.

In the afternoon I visited Tacugama Chimpanzee Sanctuary, a place that hosts about 150 chimpanzees rescued from the people’s houses or forests that were deforested. As I was the only visitor, Alfred, a young guy passionate about wildlife, was my personal guide walking with me around the reservation. He is hoping to be able to go to the university to continue his studies and study wildlife, to save enough money, and to obtain a scholarship after 3 years working here. 

All Chimpanzees from the reservations have a name and Alfred knows all of them and their stories. He explain to me how they are living in groups and the group is dominated by an Alfa male leader recognized by all members of the group. When he calls them by their name they respond with a specific sound. They are very intelligent animals, sometimes they are using sticks to pick up fruits from the tree and rocks to crack the coconuts.

It is 7 a.m., the fourth day of my visit and I planned to go with Francis to visit an established poultry farm from Freetown.

The farm is located after the Regent region of Freetown, on a hill. I met Francis ed we took a Keke to go to Region and then an okada to climb the hill to the farm. We met Ibrahim, the owner of the far, a young guy very passionate about farming and willing to respond to all our questions. Francis visited him before but I wanted to see with my eyes how chickens are grown on a farm in Sierra Leone. He was very knowledgeable a happy to share with us about his business, his providers for food, his veterinary, and the costs and revenue. It was the information that we needed to complete our business model. 

After the visit, we sit at the hotel restaurant and worked to complete the Business Model Canvas for the poultry farm. 

William is an intelligent and educated person, a friend of a friend, that I invited to meet to discuss Business as Mission. He resigned from his job and now wants to open with his brother a transportation company, to offer high-quality transport service by bus in the province and back. This service is in high demand here. We discussed how he wants to do this business to serve with love and sacrifice his customers and employees. He was familiar and passionate about the redemptive entrepreneurship model and learned about it from the Praxis Lab website. I liked him and I invited him to come on Saturday morning with me to the University. It is possible that God sent him to me to take care of this project, Code Academy here in Sierra Leone. He is studied business, computer science and has a mindset to serve people through business.

It is 8.00 a.m., the fifth day of my visit and I am preparing to go to Word Made Flesh Center for Kroo Bay Outreach program and then for launch with the WMF leadership team.

Word Made Flesh is the most authentic and community that I have known. They are serving Jesus among the poorest of the poor, in Kroo Bay and I was happy to see them after 9 years and see that most of them are here for a long time. Bala Bangura is my friend and he greeted me and introduced me to the WMF team. it was time to talk before everyone gathered and he gave me to listen to a song that he wrote recently and recorded about Peace. He is really talented and dreams to be a musician in the future. 

We started our activity reading and discussing a passage from the gospel of Matthew about the ten virgin and their lights and then split into groups of two and headed down in KrooBay.

Kroo Bay is a slam where over 6000 people are leaving in extreme poverty. I teamed with Balla and started our visit. I was especially interested to meet people that have a small business within the community. 

First was Alex that build an entertainment center down the bay and people come there to watch TV, for night club and to buy marijuana. He was so friendly with us, explaining everything about his business, he showed me how they are processing marijuana and prepare it for selling. It is not legal to do this in this country, but here down in the Bay are different laws that are in place. I was thinking of Jesus, he was a friend of the tax collectors and prostitutes. If he would visit Kroo Bay, for sure he would visit Alexa’s Household. 

The second workshop that we visited was Santos’ workshop. He is producing pots from recycled aluminum caps. He learned this skill and hire the workshop from his father who is an old man now. He has four kids all of them are going to school and WMF provided a scholarship for his older doubter. He looks like a happy man even he is spending all his time from morning till evening working in this workshop. He was so friendly with us, giving us all the details about his business and telling us about his dream to build a new and bigger workshop.

The thirds place that we visited was the Kroobay Fisher Organisation. They build boats and go fishing. They have an organization with tools and a fee if you want to be a member. They built a place where fishers bring their fish and people from Krooby that are selling rises come to wait and buy. 

There are no rods in KrooBay, so the only way to go from one place to another is through the small pathway that separates the “houses” that people build. So while you are walking, people are everywhere doing laundry, cooking, working, sitting, smoking, and very happy to talk to you. We drive in an area where their houses just were destroyed by a fire, a desolate place, and an image with a lot of kids and parents sitting or walking in the ash. That was too strong for my eyes. I almost started to cry.  

In the afternoon, I was invited for lunch by the leader from Word Made Flash Sierra Leone, Jenifer, Ansu, and Alafia. My question was what kind of projects can be done for Kroo Bay, that will bring transformation within the community. Word Made Flesh invest a lot in education and this transforms life’s of people as individuals, they have a lot of stories with people whose life was restored. Nevertheless, the poverty in the KrooBay community seems to be growing not decreasing. Nine years ago when I visited Kroobay they as a community was doing better than now.  My first thought was that they should create programs to help those that have small workshops or businesses in KrooBay to grow and be able to employ others from their community. This can bring transformation over the years. 

Finally, I arrived at the hotel after the most difficult day here, and I started to cry. It was my way to unload all emotions that I accumulated during the day.

It is 9.00 a.m., the sixth day of my visit here and I am sitting on Lumley Beach, resting after 6 miles of running, watching at the sea, and writing my journal. A boy named Mantsu came to me on the beach and we started to talk. He was sent by his aunt to sell some cookies to make money for his launch before school. When there is no selling there is no launch for him, and he begs for some food from his colleagues at the school. His mother died during Ebola and his father lived with them and is in the province farming. He told me that he want to be a pilot and asked me to take him with me to my home in Romania. 

It is my day with no scheduled meetings. I will go to the market to buy some presents and prepare my presentation for the American College of Science and Technology tomorrow. Balla called me and told me that is around, we met and drinker a coffee he came with me to the market helping me to negotiate the price, because usually, they try to charge me for my color. 

On my last day here before departure, I was to visit the American College of Science and Technology.  I teamed up with Francis and William and they received us warmly. A few students presented us their projects, I presented them our proposal for the one-year internship program, and then the professors invited us to eat together.  I was impressed to see that they are teaching at this college most of the technologies that we are using and encourage them to create some small projects using these technologies. We discussed the partnership and what this one-year internship program means. 

Sierra Leone has no software industry. Even the software they are using here they are doing it in India or China. This project will be a pioneering project for this country and a great opportunity for the students to learn more while working on paid projects. 

After the meeting, I was seated for a coffee and debrief with Francis and William and they passed to me their impressions about the project. They are open to help me with all the logistic that is needed to run the project in this country. 

It is 2.00 p.m. and I am waiting in the hotel to depart for the Ferry toward Lungi Airport. My Flight will be at 9.40 PM and I expect to arrive in Romania on Sunday, after 1.00 p.m.

Sierra Leoneans are friendly people. They welcome foreigners, are happy that we visit their country, and hope that more will come to help them develop their economy. 

As an emergent economy, it is a good place to invest.  For example, if we will succeed with the Code Academy project, we will be pioneering the software development industry in this country. This can be a model for Otter Companies and help to increase their GDP in the future. 

It is 11.00 a.m. and I am on the airplane heading to Bucharest.

I love Sierra Leoneans and want to do more for these people but at the same time, I feel like being small and helpless when I am looking to the needs that these people have. Their cry for help is overwhelming me. I will not be able to do something, but will God let me be part of his mission in this country? He is  “a refuge for the oppressed, a stronghold in times of trouble”  he hears the cry of the kids that have nothing for launch, of those who sleep in the ash after their houses burned, of the jobless and oppressed and he will respond.

Croatia, am venit!

Am burdușit toate bagajele în mașina și am plecat de dimineață din Brașov spre Belgrad, unde vrem sa ne oprim o noapte, în drumul nostru spre Croația. Suntem șase la număr, într-un Kodiak cu portbagaj deasupra. Am oprit înainte de Timișoara pentru picnic în pădure și am degustat puțină mure autentica direct din tufe. 

Am ajuns pe la 17.00 la hotel în Belgrad, ne-am odihnit puțin, am așteptat să se mai răcorească afară și am plecat în căutarea unui  restaurant.  Mama Shelter este un restaurant din centrul orașului așezat pe acoperișul unui Mall. Am avut parte de o experienta culinara unică. Am comandat somon cu miere, burger vegetarian, curcan cu gnochi, pizza balkanica, ratatouille cu pui, ne-am bucurat de frumusețea localului și de ospitalitatea gazdelor.

Am vizitat Stambol Gate, o cetate fortificată construită în secolul al XVIII-lea, pe malul Dunării, în apropiere de locul în care râul Sava se varsă în Dunăre.

Dimineața m-am trezit primul, am ieșit la alergat și am revăzut locurile pe care le-am vizitat seara, am luat micul dejun în cameră și am plecat spre Croația, destinația Zadar.

Am ajuns seara în Zadar, ne-am cazat într-un apartament spațios și frumos cu o gazda primitoare și am plecat la plimbare spre centru. Impresionați de frumusețea locului am făcut prima noastră poza de familie. 

De dimineață am pornit spre plaja Ninska Laguna Beach, un golf de apa lângă stațiunea Nin. Vântul sufla așa de tare că orice obiect mai ușor scăpat din mână zbura fără șanse de întoarcere. Ne-am scăldat puțin printre valuri, am căutat un restaurant să mâncam de amiaza și ne-am întors la apartament sa ne odihnim, nu înainte de a trece pe la o “înghețătorie”, cum îi spune Alice.

Seara am ieșit să ascultăm Sea Organ și să vedem Greeting to the Sun. Orga de mare este  o construcție fascinantă din tuburi așezate sub treptele de marmură,  acționate de apa mării.  Greeting to the Sun este un cerc construit  pe pământ din panouri solare care indică punctele cardinale și sărbătorile religioase.

De dimineață am pornit spre  Plitvice Lake National Park. Dupa 130 km cu mașina am ajuns la destinație. Este cel mai mare parc national din Croatia cu 16 lacuri între munți și o cascadă de 78 m. Temperatura aici era de 20 grade, numai bună pentru a ne plimba și a admira frumusețea. Am mers mult pe jos, ne-am făcut poze, am mâncat în mijlocul naturii, am mers cu vaporul pe lacuri și cu trenul spre ieșire.  

Spre seară am oprit în drumul nostru la plaja Posedarje, ne-am bucurat de soarele care dădea să apună și de apa caldă a mării. 

Suntem în a patra zi de concediu și am plecat spre plaja Pine,  unde ne-am bucurat de nisip, soare , apă, snorkeling și, așa cum spune Alice, până la urmă ne-am “bălăcit un pic”.

O nouă zi, o nouă aventură. Am pornit cu feribotul spre insula Dugi Otok.  După  mai mult de o ora de mers cu feribotul printre insule, am coborât în portul Brbinj și am traversat insula spre Golful Brbinjscica.

Aici am găsit o plaja salbatică, așa cum am visat, cu stânci, grote și multă vegetație sub apă. Am făcut snorkeling cu Anna și am admirat peștii de toate mărimile și culorile din apa cristalină. După amiază am mers să vedem Lighthouse Veli Rat, un far înalt de 36 metri, construit în 1849 și ne-am “bălăcit puțin” din nou. Întoarcerea cu feribotul a fost spectaculoasă. Am admirat apusul, cerul colorat în toate culorile luna care începea să strălucescă tot mai tare deasupra noastră.

Mai avem două zile de stat aici și am plecat să vizităm Split. Ne-am întâlnit cu Diana și Denis, nepoții noștri și am început cu prânzul la restaurantul Fife. A fost un pranz pe cinste cu pește și calamari bine făcuți. 

Am continuat cu o vizită la palatul lui Diocletian construit în secolul al III-lea. Diocletian a fost cunoscut în istorie ca cel mai aprig prigonitor al creștinilor. În mod ironic, o catedrala Catolica a fost construită în centrul palatului în secolul al VII – lea. Am urcat în  turnul catedralei și am admirat orașul, marea și vapoarele .

Ultima zi din concediu am ales să o petrecem pe plajă. Am plecat spre plaja Jezera, o plajă pe insulă cu pietricele și stânci. Am petrecut ziua în apă și pe sub apă și ne-am rezervat o masă în Zadar pentru cina festivă.

După șapte zile și șapte nopți petrecute în Croația ne-a venit dorul de casă. Ne-am pornit la drum peste mari și țări și am avut timp suficient sa “propozim” câteva cărți, cum spune Alice, să ascultăm muzică și să ne reamintim momentele de maxima intensitate petrecute împreună.

La pas prin România – artă, natură, istorie și familie

Am plecat luni de dimineața cu mașina spre Târgu Jiu. Prima oprire din concediul nostru de anul acesta este în parcul Brâncuși. Vrem să vedem Masa tăcerii, Poarta Sărutului și Coloana Infinitului. Am ajuns în Târgu Jiu la ora prânzului și am oprit la terasa Anna să mâncăm, o terasa recomandată de un coleg a lui Darius.

Am ajuns pe malul Jiului, unde începe parcul Constantin Brâncuși și ne-am oprit la masa tăcerii. Cele 12 scaune în forma de clepsidră sunt așezate la aproximativ un metru de masa potrivite pentru ca soldații să se reculeagă înainte de a pleca la luptă, sau văduvele lor să păstreze un moment de reculegere pentru ei. Am plecat spre Poarta Sărutului pe Aleea Scaunelor, 30 de scaune sub forma de clepsidră așezate de o parte și de alta menite să ne arate că timpul trece.

Poarta sărutului e așezată aproape de ieșirea din parc, în drum spre coloana infinitului, “chipul unei porți prin care să se poată trece dincolo”. Am trecut prin poarta sărutului, am rămas în lumea noastră și am pornit pe alee spre coloana infinitului. Am trecut pe lângă Biserica Sfinții Apostoli Petru și Pavel și am ajuns în parcul coloanei fără sfârșit despre care Brâncuși spunea: “Coloana fără sfârșit este asemeni unui cântec etern care ne duce în infinit, dincolo de orice durere și bucurie faptice”. Dacă cuvintele lui Brâncuși sunt prea profunde, Alice spunea mai simplu: “Statuie mare!” Am ajuns spre seara la hotel în Drobeta Turnu Severin și am putut admira Dunărea.

A doua zi, după micul dejun am plecat spre Eșelnița, să căutăm o barcă de închiriat pentru o plimbare pe Dunăre. Am oprit la pensiunea Septembrie. Obiectivele de astăzi sunt Tabula Traiana, Bustul lui Decebal, Peștera Veterani, Peștera Ponicova, Mânăstirea Mraconia și Cazanele Dunării.

Tabula Traiana, este o placa memoriala ridicata de Împăratul Traian în cinstea victoriei imperiului Roman asupra regatului Dac, din anii 105-106 după Hristos.

Decebal a fost ultimul domnitor al Daciei. Bustul lui a fost sculptat intre anii 1994-2004. La baza lui este scris Decebalus Rex și numele celui care a finanțat lucrarea, un miliardar din Lugoj.

Cazanele mici și cazanele mari, sunt formate de strâmtori prin care trece Dunărea, ca niște cazane imense cu pereți din stâncă, versanții munților Carpați pe malul României și ai munților Balcani pe malul Serbiei. Se numesc așa datorită curenților forte mari care dau impresia ca apa din Dunăre fierbe. Între cele doua strâmtori, pe malul Românesc se află satul Dubova, un sat care a fost scufundat de apele Dunării după construirea Hidrocentralei de la Porțile de Fier și reconstruit mai sus.

Peștera Veterani A fost folosita ca și cazemata militară, împărțită pe 3 nivele, în timpul Imperiului Austro-Ungar. Aici era granița între imperiul Otoman și Imperiul Austro-Ungar.

Peștera Ponicova are 1700 metri lungime. Am intrat cu barca vreo 9 metri. Poate să fie escaladată, are stalactite, stalagmite și colonii de lilieci. In timpul comunismului a fost un loc de adăpost pentru cei ce încercau sa fugă la Sârbi să ceară azil politic.

După masă am mers cu caiac-urile pe Dunăre. Eu cu Anna într-un caiac, Adeus și Darius fiecare cu caiac-ul lor. Am învățat să sincronizam vâslele, să virăm la dreapta și la stânga. Am mers pe lângă pădure și am cules mure. Spre final am căzut intenționat din caiac ca să putem înota în Dunăre.

Seara am vizitat Cetatea Severinului, o cetate medievala construita ca fort de apărare de către regele maghiar Ladislau I între anii 1077-1095.

A treia zi am plecat spre Cheile Nerei. Ne-am abătut de la drum spre satul Eftimie Murgu să vizităm morile de apă de pe valea Rudăriei. O parte mori sunt funcționale, localnicii își macină grâul sau porumbul și vând faina turiștilor. Mi-am amintit de copilăria la bunica, de secerat, vânturatul snopilor de grâu și de moara de apă din sat unde mergeam să măcinăm când se termina faina pentru pâine sau mămăligă din pod. Am cantat Roata morii se învârtește, am ascultat povestea morarilor pasionați de meseria lor și am cumpărat făină pentru pâine și mămăligă.

Am mâncat prânzul la terasa din sat și am plecat mai departe spre Cheile Nerei. Am ajuns la Cascada Bigăr. După ce am trecut de chioșcurile interminabile, fiecare cu melodia, mirosurile și acareturile lor, am ajuns la Cascada Bigăr, am mers pe alee în sus și am putut vedea Izvorul Bigăr, apa râului care țâșnește de sub o stâncă imensă. Mi-am amintit de povestea din Cartea Exodului când Moise a lovit cu toiagul stânca în pustie și din stâncă a țâșnit apa.

A patra zi, am plecat spre Deva. Prima oprire de astăzi este Situl Ulpia Traiana, Colonia Dacică Sarmizegetusa. Am putut vedea ruinele coloniei, locuințe cu sistem de încălzire centrală, Amfiteatrul Roman unde luptau gladiatorii, Templului zeiței Nemesis despre care se spune că proteja norocul gladiatorilor, palatul procuratorului financiar al provinciei Dacia și la final Forul Roman. Violeta și Alice au preferat un parc cu leagăne de peste strada.

Spre seara am ajuns la Sarmizegetusa Regia, o cetate dacica din secolul I înainte de Cristos. Am admirat ruinele templelor din zona sacra, altarul de andezit pe care se aduceau jertfe zeilor, templul circular, templul de calcar, ruinele zonei civile și ruinele zonei fortificate.

A cincea zi, am plecat spre Castelul Corvinilor. De-a lungul istoriei sale, Castelul Corvinilor a suferit o serie de transformări datorita nevoilor proprietarilor, cat și modei vremii. De la o mica fortăreață construita în secolul al XIV-lea ajunge la o construcție impunătoare cu doua palate, o capela și șapte turnuri de apărare în timpul lui Ioan de Hunedoara.

În curtea castelului se poate vizita expoziția de tortura și execuție din evul mediu, o expoziție care nu e recomandată minorilor. Pe lângă poze și manechine trase în țeapă. așezate pe masa sau scaunul de tortură, la dimensiuni reale, în fundal se aud strigătele disperate ale acestora.

Spre seară am făcut o plimbare la cetatea Devei și prin parcul de sub cetate. Ne-am întors la hotel și ne pregătim să plecăm de dimineață spre casă, după o săptămână de hoinărit prin țară.

Andorra

Andorra este o țară mică situată între Spania și Franța în munții Pirinei. Este recunoscută ca resort de schi și paradis fiscal. Destinația noastră de anul acesta este Arinsal, o stațiune mică, apropape de granița cu Spania.

Am plecat la 8 dimineața de acasă cu mașina, am parcat lângă aeroport, ne-am întâlnit cu Adeus și Darius, care erau deja la București. Așteptăm îmbarcarea spre Barcelona.

În timpul zborului Alice nu a mai plâns. A fost uimită de avion, de nori și de un cățeluș care zbura cu noi pe scaunele din apropiere și nu voia să stea în cușca lui.

Am ajuns seara după ora 8 în Arinsal și am urmat instrucțiunile primite pe Whatsapp ca să parcăm mașina, să ne luăm cheile și să ajungem la apartamentul nostru, de la blocul 5 etajul 3.

Micul dejun l-am servit la o patiserie, încă nu am apucat să facem cumpărături. Am început să citim despre Nașterea lui Isus din Evanghelia după Matei. Am citit despre visul lui Iosif, vizita magilor și fuga în Egipt.

Prima zi am schiat în zona Valinord, Arinsal. O pârtie mica dar libera și extrem de frumoasă. Telescaunul urca pe deasupra unui pârâu care cădea pe stânci, când mai lin când mai abrupt, ca o cascadă. Am avut timp să povestesc cu Anna și ca de obicei am vorbit despre univers. Ne întrebam în timp ce admiram munții, dacă mai exista în univers o planeta la fel de frumoasă ca a noastră.

Spre seară am vizitat centrul Andorra la Vella. Un loc frumos dar foarte aglomerat. Am găsit cu greu un loc unde să mâncăm. Restaurantele aici se deschid după ora 8.

Seara, acasă, Darius se juca cu Alice în sufragerie, i-a spus să se ridice în picioare și apoi să meargă și a făcut pentru prima dată trei pași. E a patra oara când asistam la primii pași pe care copiii noștri i-au făcut și bucuria e la fel de mare ca prima data.

A doua zi am ieșit sa alerg de dimineață. Prima zi când am alergat pe zăpada. Răsplata mea a fost bucuria, care mi-a inundat inima. Am alergat prin munți, am ascultat vuietul apelor, foșnetul vântului, am privit zăpada strălucitoare și brazii înalți care mă făceau să mă simt mic.

Am plecat sa schiem la Grandvalira. Am urcat vreo 6 kilometri cu telecabina pana pe vârful muntelui la cota 2500. In zona asta sunt peste 200 km de pârtii. Astăzi m-am jucat eu cu Alice și Violeta a schiat cu Anna. Adeus și Darius au avut în sfârșit pârtii negre pe care să poată sa iși ia porția de adrenalina.

A treia zi dimineața, după mic dejun am plecat spre Barcelona. Vrem să sărbătorim Crăciunul cu Angelica, sora Violetei și familia ei. Am oprit în Portul Marina și am vizitat Acvariul. Am intrat într-o lume plină de viață, diferita de a noastră, cu plante, pești și pinguini. Alice se minuna și se bucura cel mai mult de culoarea și frumusețea peștilor și a plantelor și noi ne minunam împreună cu ea. Seara am oprit la patiseria Bertiz pe care Angelica și Salah au deschis-o în El Vendrell. Am savurat câte un ceai sau ciocolată caldă, am așteptat să închidă patiseria și ne-am întors cu ei spre casă.

E ziua de Crăciun. Am pregătit cadouri sub brad acasă la Angelica și Salah în Segur de Calafell și așteptăm cu nerăbdare, mici și mari deschiderea lor. E o zi însorită și mi-am dorit mult să alerg pe plajă. Am pornit singur de acasă și m-am întâlnit cu fetele pe plajă. Adeus si Darius au ales sa exploreze zona cu ATV-ul lui Salah. Ne-am întors pentru masa de Crăciun cu Paella, mâncare tradițională spaniolă. Am avut timp de discuții la masă și ne-am jucat Double. Seara am pornit înapoi spre Andora. Am plecat de la 20 grade și în trei ore am ajuns la 0 grade.

A cincea zi am dedicat-o schiatului. Am plecat spre graniță cu Franța în stațiunea La Pas de La. Casa. Am trecut pe schi dintr-o stațiune în alta, dintr-un capăt în altul al pârtiilor. Ne-am bucurat de soare și zăpada naturala la înălțime.

Ultima zi, după micul dejun am plecat sa alerg, sa îmi iau rămas bun de la munte. A fost ziua mea de stat cu Alice. Ne-am dat cu sania, am fost în parc, la restaurant și ne-am plimbat mult prin stațiune. Abia aștept sa schiez cu Alice anul viitor.

Povestea noastră a ajuns la final, am pornit la 6 dimineața din Andorra ca să ajungem la Aeroport în Barcelona. Am aterizat la București la ora 17.00 și am luat mașina spre casă. Între timp, zăpada și frigul au ajuns și la Brașov.

A Cry for Ukraine

It is the first time when I flew toward the east. I was a couple of times in Chisinau by car, but now, on a small airplane I crossed over Moldova into Kiev, Ukraine.

A taxi driver was waiting for us at the airport, with a small paper that said “GCE Summit”. He told us “Welcome in Ukraine,” then in a very stressed manner told us that he was being ironic and it is a catastrophe here. An armed “terrorist” was blocking the bridge that crosses the Dnieper River that led to our hotel. We called our colleagues who were already at the hotel and they confirmed this, so we decided to wait in the city center to see what would happen. After dinner, we read the news and noticed that the crazy armed guy was captured and the bridge was re-opened. We called the hotel for confirmation and then called an Uber to drive us to the hotel.

Bakkara Hotel is a big ship on the river. In the lobby I met all of our colleagues from GCE. It is the fourth year that I met with them at the summit, so I felt very well to know each one of them by name, to embrace them, and to ask them how they are doing.

In the morning we walked to the metro and headed toward downtown on Kreschatik street where Marina, our guide, waited for us. She had prepared in advance a description of each site and explained to us with great passion during the tour. She loves her country and fights for freedom and justice. I used some of her descriptions here.

First stop was Independence Square, site of the 2004 Orange Revolution and the Maidan 2014 Revolution of Dignity where over 100 people died. The placed is also called “The Alley of the Heavenly Hundred” in memory of those who died in 2014. I walked through the big pictures from the protest and read the stories written by those who protested and risked their life here in 2014.

Second stop was St. Sophia’s Cathedral . This is the first place in Kiev to be recognized by UNESCO as a World Heritage site, and is famous for frescoes and mosaics that date back to the 11th century. It is in the historical centre of ancient Kiev, and is considered one of the most important sites in the city.

The third stop was Chernobyl Museum, a museum highlighting the Chernobyl Nuclear Disaster of 1986. I was able to get a sense of the tragedy surrounding this event by simply walking through this somber museum. It is a part of Ukraine’s history, and it has affected the lives of virtually every person who lived here. I remembered that I was a little child, playing on the street in the front of my house in Romania, and after the disaster took place, the army came on the street with megaphones and asked us to stay inside the house and to not ude the water from the pipe. We felt like the world had come to an end.

The last stop was Rodina Mat – the Motherland Monument and the Museum of the Great Patriotic War, a very imposing monument, dramatic sculptures, tanks and exhibits, and a WW2 museum lodged at the base of the 62 meter wide statue, and 102 m tall. The amount of both human and material loss suffered by this country was enormous. More than 6 million people perished. The memory of this war and of those who fought and died is honored throughout Ukraine, from the biggest cities to the smallest of villages.

On Monday morning, before I had to go back home I visited The Museum of Famine Genocide from 1933 , called the Holodomor, Death by hunger. The communist party enforced famine on the people of Ukraine, confiscating all their food and properties in late 1932. Millions of people died during the winter and were buried in common places. I walked through the museum, reading the stories of those who survived and I almost started to cry.

“I was eight when the famine hit. The family consisted of six children and my parents. Our parents were farmers. In 1932 all our properties was seized for benefit of the state. This included all our livestock and any food that was held in a house or cellar. They also took all the farm machinery. Even Mother and Father were token and send to jail, because they were against this and protested. Mother was released after a short time, but Father was sent to Siberia where he suffered tremendously and died. It was children job to forge in the forest for plants. We gather dandelion leaves and edible grasses to make soup. We cooked and ate any dead animals that we found. Some people ate their dead relatives. We kept warm by living in one room and we burnt whatever was lying around.”

I realized why most of the people who I met here lost their hope and joy. The war here never ended. They still fight for their country and their land with Russia. Thousands of people died in this war during the last five years, and many continue to die.

I look out of the window from my airplane and I see the clouds. I remember that one day Jesus will return on the clouds and every eye will see Him. On that day justice will be done for this country and those who mourn will be comforted.

Șase zile în Siracusa

De fiecare dată când zbor deasupra norilor, mă gândesc la cuvintele pline de speranță din cartea Apocalipsei: “El vine pe nori și orice ochi Îl va vedea”. Creatorul universului va reveni în dimensiunea noastră, va restaura toate lucrurile la starea lor perfectă și va rămâne pentru totdeauna aici. El va fi Soarele nostru.

Siracusa, Sicilia, este destinația noastră de anul acesta. Un loc așezat pe coasta Mării Ioniene, recunoscut pentru ruinele antice.

Savurez o cafea americană la o cafenea italiană în timp ce așteptăm autobuzul care să ne ducă de la aeroportul din Catania către Siracuza.

Am ajuns la apartamentul nostru unde gazda ne așteaptă cu cheile. Am încercat să ne înțelegem prin semne și câteva cuvinte în română și italiană. Engleza noastră nu avea rost aici.

Alice a fost încântată de pătuțul ei din răchită, așezat pe roți iar Anna de căluțul în care se legăna lângă pătuț.

Am ieșit să vedem împrejurimile. În apropierea noastră era un monument al soldaților africani.

Am plecat spre cel mai apropiat restaurant, Zen&Janico, un restaurant construit pe trei nivele îmbinat perfect în stâncile de pe malul mării. Am servit o pizza la lumina felinarelor, admirând marea, peștii care se adunau în jurul luminii și stâncile care ieșeau din apă ca niște meteoriți căzuți din cer.

În prima zi am ieșit la alergat și am înconjurat insula Ortigia, o insulă legată de Siracusa prin pod. La răsărit era înnourat și soarele, ascuns după nori, iși arunca razele în marea albastră. După câteva minute cerul s-a întunecat, natura s-a dezlănțuit și norii negri s-au descarcat în marea albastră prin fulgerele și tunetele care brăzdau orizontul. Nu știu dacă ploaia era caldă sau eu eram încălzit de la alergare dar m-am simțit foarte bine, un duș răcoritor, bine venit direct din cer, după alergarea de dimineață.

Am plecat la plaja cea mai apropiată, cu câteva șezlonguri și umbrele așezate pe o stâncă. Am coborât în apă pe stânci și am explorat adâncimile folosind ochelarii de apă. Odată scufundat sub apă, o lume nouă se deschide, plină de vegetație prinsă de stânci și bancuri de pești viu colorați.

A doua zi, am plecat cu autobuzul către insula Ortigia. Ne-a prins prânzul, așa că, primul obiectiv a fost un restaurant din centrul insulei, care servea pizza la prânz. Italienii mănâncă pizza doar seara.

Am vizitat Castelul Maniace, construit pe malul mării în anul 1240 de către împăratul Frederick al II-lea. Am fost impresionați de odăile cu pereți din piatră masivă și ferestrele care se deschideau spre mare, dar și de arhitectura și geometria castelului.

A treia zi, am plecat spre Parcul Arheologic Neapolis. Primul obiectiv a fost Arena Romană. M-am așezat pe piatra veche de mai bine de 2000 de ani și mi-am imaginat lupta între gladiatori, cruzimea și sângele care curgea pentru distracția publicului.

Al doilea obiectiv din parc a fost Urechea lui Dionisie. O peșteră artificială în formă de ureche. Sunetele erau amplificate în interiorul ei, de parcă ne aflam în urechea unui uriaș.

Sclavii excavau de aici pietre pe care le foloseau pentru construcția orașului Siracusa.

Al treilea obiectiv a fost Teatrul Grecesc, unul dintre cele mai mari teatre din antichitate. În zilele noastre se organizează aici concerte de muzică clasică. M-am așezat pe bancă și mi-am imaginat că ascult muzică. Concertul a fost extraordinar.

A patra zi,am plecat în excursie cu barca în jurul insulei Ortigia și spre grotele marine, care se deschideau în fața noastră pe masură ce ne apropiam de ele, ca un monstru marin cu gura deschisă.

A cincea zi, am mers la Plaja Aranella. Plajele mari, cu nisip, sunt în afara orașului Siracusa, așa că am folosit taxi ca să ajungem acolo.

Seara, am încercat ceva nou cu băieții, Scuba Diving. Aproape de apartamentul nostru era Anemone Diving Center. Am plecat cu barca spre Tunara și am oprit într-o zonă stâncoasă potrivită pentru scufundări. Ne-am echipat cu costum de scafandru și tuburi de oxigen, am făcut un instructaj simplu, am învățat câteva semne cu care să comunicăm cu instructorul nostru în apă și ne-am aruncat în mare lăsându-ne pe spate de pe marginea bărcii. După câteva minute a venit și instructorul meu, Sebi. La început ținea el butoanele de urcare și de coborâre de la costum. Prima coborâre a fost dureroasă. Mă dureau urechile și simțeam că-mi explodează timpanul. I-am făcut semn instructorului că nu e prea bine, mi-a amintit să mă țin de nas și să suflu ca să mi se desfunde urechile, am făcut asta de câteva ori și durerea însoțită de panică au trecut. Am coborât în adânc aproximativ 8 metri și am început să explorăm lumea nouă. Vegetație și pești colorați de toate soiurile se mișcau în fața noastră. Starea mea de panică și de durere a fost înlocuită de pace, bucurie și uimire. Instructorul mi-a dat butoanele și îmi arăta doar pe unde să merg. Un pește cu un fel de aripi s-a ridicat dintr-un camuflaj perfect format din pietricele albe și a plecat la drum. L-am urmat și el ne-a condus spre o pesteră care se deschidea în fața noastră. Am intrat puțin la gura peșterii, dar instructorul mi-a făcut semn să revin. Probabil acolo era casa peștilor și nu voia să îi deranjăm :). După vreo jumătate de oră de plimbarea în orașul peștilor, instructorul mi-a arătat nivelul oxigenului și mi-a făcut semn că e momentul să ne întoarcem la suprafață. Nu eram sigur dacă a fost un vis sau realitate, dar, oricum, am fost într-o poveste. Peștii au fost gazda noastră și, cu bucurie, ne-au invitat să vedem paradisul lor. Oare așa arăta și lumea noastră înainte ca răul să pătrundă în ea? Oare așa va arăta Noul Pământ? Darius m-a întrebat la întoarcere, de ce nu am mai făcut asta până acum?

Pentru ziua a șasea, ultima zi din vacanța noastră, am planificat o excursie la muntele Etna, unul dintre cei mai mari vulcani activ din Europa. Punctul nostru de întâlnire cu ghidul a fost Piața Stesicoro, lângă amfiteatrul Roman din Catania.

Prima oprire a fost la ferma Oro d’etna, de la poalele muntelui, unde am putut gusta produse locale: miere, vin și ulei de măsline. Ghidul, o doamnă foarte pasionată de munte, vorbea despre muntele Etna, ca despre o persoană, prietena ei. Solul este foarte bogat în minerale și foarte productiv, așa că toate produsele au un gust puțin diferit. Foarte aproape de fermă am putut vedea lava care s-a oprit chiar la marginea satului în urma unei erupții mari din anul 1990.

În urma unei erupții vulcanice rezultă lavă vulcanică, bombe – roci mari care sunt aruncate din adânc – și cenușa vulcanică. Compoziția și culoarea lavei arată anul în care a avut loc erupția.

A doua oprire a fost la Valle Del Bove, o groapă adâncă de 1000 metri și cu diametrul de 10 kilometri formată în urma unor erupții vulcanice din antichitate. Ceața acoperea groapa, așa că am fost nevoiți să vedem câteva poze de pe telefonul ghidului și să ne imaginăm cum arată.

A treia oprire a fost la o peșteră formată de lava vulcanică în urma unor erupții din anii 1700. Am intrat, urmând ghidul care ne-a explicat cum a curs lava acum câteva sute de ani și a format această peșteră.

În final, am ajuns la cota 2000 și am putut face o plimbare prin cratere din antichitate și cratere recente, bombe vulcanice, lava vulcanică și praful vulcanic.

În ultima zi m-am trezit la răsărit să îmi iau rămas bun de la frumoasa Insulă Ortigia. Am alergat în jurul ei și am admirat răsăritul. Apoi am plecat spre Aeroportul Catania cu autobuzul.

Ca orice poveste frumoasă, vacanța noastră a ajuns la un final fericit.
Zburăm deasupra norilor către casa noastră de care ni s-a făcut dor.

Vârful Moldoveanu

M-am trezit cu noaptea-n cap și am spus în grabă rugăciunea lui David: “Du-mă pe stânca pe care n-o pot ajunge, căci este prea înaltă pentru mine!”. Am pornit cu gașca, pe patru roți, spre Cabana Viștea Mare. După doua ore de mers cu mașina prin întuneric, ceată, orașe, sate și gropi, a început să se crape de ziuă. La răsărit crestele munților au luat foc deodată. La apus încep să se vadă Munții Făgărașului. Ținta noastră este Vârful Moldoveanu. Visez sa fiu la înălțime câteva clipe din viața mea. Mai sus de atât nu se poate în tara noastră.

Am descălecat de pe patrupedele cu roti, nu mai voiau sa meargă prin gropi și bălți, și am pornit la deal pe malul pârâului Viștea, spre refugiul Valea Viștei. Ca de obicei am făcut poza de grup și am spus o rugăciune, fericiți, entuziasmați și odihniți. E momentul să vă prezint, gașca mea, băieții mei! Nouă băieți și o fată curajoasa, Daria!

Fară vreo explicație, Bucuria a inundat inima mea. Natura e într-o mișcare continuă în jurul nostru. Sunetul apei care curge, pasările care cântă, foșnetul frunzelor și mirosul proaspăt de dimineață creează un confort care te invită să te așezi pe o bancă de mușchi. Nu am putut rezista și ne-am așezat puțin. Numai stâncile stau nemișcate și ne invită să pășim pe ele. Pofta de scris a crescut în mine și gândurile încep să se zbată în mintea mea ca o pasăre captivă într-o colivie. Cu greu le țin închise, până găsesc cuvintele potrivite sa le scriu. Apoi simt o eliberare.

Am oprit la refugiul Valea Viștei să ne tragem răsuflarea și să îmbucăm ceva de dimineață. Trei turiști care au înnoptat acolo, iși fierbeau cafeaua pe o piatra mare încălzită la foc. M-am oprit să înfulec dintr-o tufă de zmeura din apropiere și am cules câte puțin și pentru gașcă.

Am pornit din nou la drum și am începute să vedem de aproape crestele muntelui care se înalțau semețe în fața noastră invitându-ne să le escaladăm. Soarele dă să răsară de după ele ca un mire din odaia lui de nuntă. Mergem călăuziți de triunghiul roșu și ne dăm cu părerea care dintre vârfuri este Vârful Moldoveanu. Posibil să fie vârful de după vârfuri, dar rămâne să vedem.

Valea Viștei rămâne în urma noastră și începe urcarea adevărată. Cu sudoarea frunții noastre înaintăm în ritm de dans. Am ajuns pe creasta muntelui și în sfârșit vedem vârful Moldoveanu. Cel mai înalt vârf din țară, aflat la 2544 metri altitudine. Ne odihnim puțin și pornim cu forțe proaspete să ne cățărăm pe stâncile din fața noastră.

Am ajuns la amiaza pe vârful Viștea Mare, am admirat puțin văile, lacurile și crestele munților și am pornit pe ultima parte a traseului, spre Vârful Moldoveanu.

Am ajuns în sfârșit pe Vârful Moldoveanu. M-a cuprins un sentiment de împlinire. Aici oamenii sunt prietenoși, salută și vorbesc cu noi. Am făcut poza de grup, am luat interviuri video, am mâncat și am pornit spre bază.

Un nor des vine spre noi dinspre Valea Viștei. În curând o să fiu cu capul în nori. La întoarcere am avut timp să admir din nou natura de pe valea râului Viștea. Este un loc feeric! Am remarcat în mod special mușchii așezați pe pietre care formează un covor moale și dau senzația că te afli într-o poveste, într-un castel împărătesc. Vă las să admirați castelul și promit să revin cu povestea escaladării următorului Vârf.

O zi pe Piatra Craiului

Am pornit la ora 6 din Brașov spre Zărnești. Am lăsat mașina la Fântâna lui Botorog și am pornit spre Cabana Curmătura prin Prăpastia Zărneștilor, o vale săpata în stânci de un pârâu care curge de mii de ani.

Am ascultat ciripitul păsărilor, curgerea apei, clopotul vacilor, foșnetul frunzelor și am mirosit iarba acoperită de roua dimineții.

Am ajuns la Cabana Curmătura la 8.30. Turiștii abia s-au trezit și serveau micul dejun afara pe terasa. Am pornit mai departe spre vârful La Om prin Șaua Padinei.

Grupului nostru i s-a mai alăturat un câine voluntar de la cabană. Nu a vrut să ne spună cum îl cheamă, asa ca l-am numit Patrocle. A mers înaintea noastră pe traseu, o bună bucată de drum, ca un ghid adevărat.

A început urcușul adevărat. Am făcut pauze invitați de stâncile calcaroase, să ne așezam pe ele, cum se așează un rege pe tronul lui.

Am început sa am acel sentiment puternic ca mă aflu în Casa Tatălui meu, Creatorul. El este gazda și ne invita să fim oaspeții Lui.

Pietrele calcaroase s-au transformat în scări cu trepte formate din stânci ascuțite.

M-am rugat să putem ajunge în vârf. “Du-mă pe stânca pe care nu o pot ajunge caci este prea înaltă ca sa o pot urca.”

Am ajuns la 10.30 pe Șaua Tâmpei și am pornit pe creasta spre vârful Baciului (La Om). Indicatorul ne arata că mai avem 3 ore jumătate.

Pe creastă, mergeam pe o cărare îngusta printr-o pădure de jnepeni. M-am abătut puțin de la cărare și tufele de afine se așterneau sub picioarele mele ca un covor moale.

Un nor negru ne amenința din dreapta. Începem să discutam despre orientare în caz de lipsa de vizibilitate.

În fata noastră se întinde un perete de stânca tăiata cu linii drepte, probabil de șiroaiele de apa care curg când se topește zăpada.

Flori de colț albe, albăstrele, gălbenele și viorele colorează cărarea pietruita. Urmează un perete abrupt dotat cu frânghie. E bine ca mi-am adus mănușile.

Oare ce ne face sa ne simțim mai aproape de Dumnezeu pe vârf de munte? Diferența de nivel, frumusețea locurilor, măreția lor sau liniștea? Dacă ar fi diferența de nivel atunci în avion am avea un sentiment mult mai puternic. Cred că e liniștea, frumusețea, măreția naturii în stare ei originală, așa cum a fost creată, fără modificări, fără urbanizări. E ca atunci când intri într-o galerie de arta, simți prezenta artistului, chiar dacă nu e acolo fizic. Creația lui îl aduce aproape de tine.

Am ajuns la refugiul din Vârful Ascuțit. Un refugiu care poate să găzduiască 5 sau 6 persoane peste noapte sau în timp de furtună.

Am oprit sa mâncam și ne întrebam dacă vom ajunge pe lumina la Fântâna lui Botorog.

Pornim spre vârful La Om cu forte noi. Treptele pe care ne cățărăm, formate din colturile stâncilor, devin tot mai înalte și greu de escaladat. Fiecare vârf pare a fi cel mai înalt, destinația noastră, dar când ajungem pe el vedem un altul mult mai înalt.

O capră neagră admira peisajul puțin mai jos de noi. Două scări se înălțau abrupt în fata noastră, invitându-ne sa le urcăm.

Didi vine din urma și ne întreabă:

  • Ați mai auzit pană acum pe cineva sa urce muntele coborând cu spatele?

După o vreme de mers am înțeles întrebarea lui. Creasta avea urcușuri și coborâșuri abrupte. Didi cobora mereu cu spatele, sprijinit cu mâinile de stânci.

Vârful La Om se vede în fata noastră. Incă câteva vârfuri de traversat și ajungem la destinație.

Punctul culminant al urcării noastre este vârful La Om, cel mai înalt vârf din Piatra Craiului, 2238 metri. Am ajuns la ora 16, am oprit puțin să mâncam și sa facem poze, și am început sa coboram spre refugiul Grindu.

Am coborât crestele abrupte, și am ajuns la refugiul Grind la ora 18.00. Am coborât prin pădure La Table, am întâlnit acolo un cioban care păstea vacile și ne-a asigurat că suntem pe drumul bun și ca ajungem cu ziua la Fantana lui Botorog.

Am ajuns la mașină la 8.30 și am oprit în Râșnov sa mâncam la Restaurantul La Promenada.

Am avut timp să mai corectez și să pregătesc jurnalul de călătorie pentru a putea să fie publicat pe blog și să depănăm împreună câteva amintiri din timpul zilei.

Șapte zile în Franța

Am plecat Miercuri, la ora 3 după amiaza din Brașov spre aeroportul internațional Sibiu. M-am relaxat pe bancheta din spatele mașinii cu Anna în brațele mele și Adeus la volan. Am admirat priveliștea și am încercat sa las în urma stresul acumulat în ultima perioada la birou. Avionul trebuia sa plece spre Paris la 18.35 dar a avut o întârziere de 1 ora și jumătate datorită condițiilor meteo din Germania. Am așteptat în avion tot acest timp, pregătiți pentru decolare.

In final am decolat și zburam deasupra norilor pufoși.

Am aterizat cu întârziere pe aeroportul din Bouveau și am luat Uber pana la hotel. Șoferul era localnic, vorbea greu engleză, destul cât sa ne spună ca are 2 joburi, taxele sunt mari, are o fetița de 3 luni și muncește mult sa poată sa își întrețină familia. Am ajuns aproape de miezul nopții la hotelul Mercure unde ne-am cazat.

In prima zi, Joi dimineața, după micul dejun am început activitatea noastră împreuna. Anul acesta am propus sa facem fiecare povestea vieții noastre. Reflectam la viața noastră, evenimente pozitive sau negative și oameni care ne-au influențat pozitiv sau negativ. Anna a fost captivată și ea, și a început sa deseneze și sa scrie cu pasiune.

Apoi am ales sa vizităm Turnul Effel. După ce am schimbat de 3 ori metroul, am stat de 3 ori la coada la securitate, bilete și lift și am urcat câteva sute de scări, iată-ne în vârf la 300 metri înălțime, admirând Parisul.

Anna a fost supărata de cozile lungi și singurele lucruri de care s-a bucurat au fost că am cărat-o după cap pe scări și ne-am uitat la un filmuleț despre Turnul Eiffel într-o sală multimedia. A fost o zi obositoare și o data ajunși la hotel am căzut cu toții istoviți în somn adânc.

A doua zi, Vineri, am plecat spre Disney Land. Am încercat și eu cu Adeus și Darius câteva Roller Coaster generatoare de adrenalina.

Am intrat în lumea poveștilor pe care le citim cu Anna la culcare. Spre seară Anna nu s-a mai oprit din dansat în noua ei rochie de Tinkerbell.

E o lume imaginara și nu putem rămâne veșnic în ea, asa că am luat metroul și ne-am întors la hotel în lumea reala.

A treia zi, Sâmbătă, ne-am împărțit în doua grupuri. Violeta și Anna au mers în parc iar eu cu Adeus și Darius am pornit spre Muzeul Louvre.

Construit în 1190-1202, Muzeul Louvre a fost inițial o fortăreața care apăra orașul. A fost construită de regele francez Philippe Auguste. Apoi a fost un palat care găzduia atât puterea politica cât și artiști. În 1793 a devenit muzeu.

Nivelul – 1 opt sute de ani de istorie de la fortăreața la rezidenta regală.

Nivelul 0 – Antichități egiptene, orientale și grecești
Marele sfinx.

Statuia zeului Horus.

Faraoni din 1391 înainte de Cristos.

Morminte, cripte și Mumii egiptene.

Păstrare trupului mortului ii garanta acestuia accesul la lumea de dincolo și îl ferea de pericolul de a deveni un spirit călător.
Antichități grecești – Venus din Milo

Nivelul 1 – Pictori italieni
Monalisa

Nivel 2 – pictori francezi
Pavel, predicând evanghelia in Efes. Oamenii au adus cărțile de vrăjitorie și le-au ars in piața. In fiecare an de 1 Mai din 1630 pana in 1707, in catedrala Notre-Dam pictorii decorau catedrala cu o pictura mare cu o tema din biblie. Aceasta pictura a fost prezentată in anul 1649, realizată de pictorul Eustache LE SUEUR.

Seara am mers la Notre-Dame. Am intrat in biserica și am încercat sa ascultam predica preotului catolic. Era in franceza. Am primit un pliant in engleză care explica câte ceva din ce se intampla acolo.

Violeta și Anna au petrecut in parcul Vvillette de lângă hotelul unde am fost cazați. Un parc cu locuri de joaca, spații verzi, canal si vapoare.

A patra zi, Duminica, am plecat cu trenul spre Caen, Normandie. Următoarele 3 zile speram sa putem sa ne odihnim putin pe plaja din Berniere-sur-Mer, Canalul Manecii, care face legătura între Marea Nordului și Marea Celtica.

Am găsit aici o gazdă prietenoasă, care ne-a adus cheia la un apartament frumos decorat, colorat, un coș cu fructe, cafea și mâncare pentru mic dejun BIO.

A cincea zi, Duminica, am continuat să lucrăm la My life Project. Astăzi am vorbit despre visurile noastre. Unul din visurile mele pe termen lung este să vizitez în fiecare an cu familia și mai târziu cu familiile copiilor noștri o țara noua. Dimineața, marea e la reflux și apa se retrage cam 100 metri. Seara e mai potrivit pentru plajă deoarece apa revine spre mal. Am așteptat autobuzul într-un parc, Darius și Anna au făcut cățărători.

Am luat autobuzul spre Musée du Mur de l’Atlantique, la 14 kilomnetri de aparatamentul unde am fost cazați.

Buncărul a fost construit de nemți în timpul celui de al doilea război mondial când au ocupat Franța și făcea parte din Zidul Atlantic. In 1944 a fost cucerit de forțele aliate și soldații nemți ascunși în buncăr au fost arestați.

A șasea zi am continuat activitatea noastră, My life project, într-un parc din apropiere. Am vorbit despre miracole din viața noastră, evenimente și oameni pe care Dumnezeu i-a folosit în mod evident să-și lase amprenta asupra vieții noastre și am rămas pe plajă, o plajă liniștită, un vânt ușor care adia, și puțini oameni prezenți.

A șaptea zi, Miercuri, am pornit spre casă. Am plecat pe jos spre gara din Saint-Aubin-sur-Mer și am luat autobuzul către Caen. Am așteptat o ora trenul, timp în care Adeus au cântat la pianul din gara pentru noi și pentru trecători.

Din Caen am luat trenul spre Paris. În Paris, am luat Uber și am pierdut trenul spre Beauvais, datorită aglomerației din trafic, așa că am continuat cu Uber pâna la Aeroportul din Beauvais.

Ca orice petrecere care ține șapte zile și șapte nopți, și petrecerea noastră s-a terminat. Dacă a meritat sau nu lăsam pe cititori sa judece, noi ne îmbarcăm în avion cu speranța că o sa dormim în noaptea aceasta în paturile noastre de acasă.

Black church

Black Church arises like a giant in the midst of other buildings from the center of Brașov, Romania.  It was built during the 14 – 15 century in Gothic style and it is 89 m long, 38 m wide and 42 m high.

The large-scale building of the church, dedicated to the Holy Virgin Mary, began in 1383. It was supported by the Catholics using letters of indulgence and numerous donations from kings, popes and high clerics. The impressive size, which makes the Black Church the largest church building from the Southeast Europe, was not a result of real need of space, but an expression of political and economic power of the citizens. After Luther’s Reform started in west Europe, the new ideas reached Transylvania too, where they found fertile soil. The people of Brașov were the first in Transylvania who decided to follow a new direction in their faith by implementing the reform.

Johannes Honterus (1498-1549), played an important role as a reformer in Transylvania. He wrote the ‘Booklet of the Reform’ and persuaded the council of Brașov to implement the Reform in the city. In 1544 he was elected as first evangelic parish priest and the church ceased to be a Catholic church and became an Evangelical Lutheran Church.

In 1689 a great fire broke out and the entire town went up in flames. The church burnt down as well. The roof and a large part of the objects from the interior were torched. Due to this fire and the colour of stones after the fire the church was renamed Black Church.

When you enter in the Black Church yard coming from Council Square of Brașov, it is like you go back in time. The pavement is old and you can feel the stones under your feet. If you walk around the Black Church through the church yard,  you can see the old buildings surrounding the Black Church. Two of them belong to the Evangelical Lutheran Church of Brașov. In front of the church stands the evangelic parish house built during the 14 century. In the right part stands the Honterus High School, built in 1541. Between the church and the high school stands the imposing statue of Johannes Honterus, the first Lutheran Evangelical priest and the founder of the school, pointing out with his right hand toward the school and holding in his left hand an open book, that bears the titles ‘Booklet of the Reform’ and ‘School Regulation’. The statue shows us that there is a strong relation between the Reform in Transylvania initiated by Honterus and the school founded by the same person. For Honterus it was not enough to reform the religion of the people but he also reformed the education system and set up the foundation for modern schools in Romania.

The church building is made out of huge stones with no plaster or paint. If you go near the building you can see, touch and smell the stones over which the centuries have passed. On some of the rocks in the northern part of the building rose moss tree. If you look up, you feel small compared to the 42-meters building and 65-meters tower.

The doors are made of old carved wood. When you enter through the door you can see the colour and smell the old wood. If you open or close the door, you can hear the sound of the old hinges and door handles. All the side doors are closed. You can enter just through the biggest door in front of the church building.

Above the main door there is a 65-meter tower with a big clock on the front side. In the tower there are three bells. The big bell weights 6000 kg and was cast in 1858. The middle bell was cast in 1839  and weighs about 1000 kg. The smallest bell weights 250 kg and is dated from 1791. In order to toll the big bell manually, six men were needed. Since 1970 the bells are tolled electrically. The middle bell is tolled in the morning, at noon and in the evening on work days, announcing the services. It also tolls for funerals or danger. You can hear the sound from far away and the sound wears with it the history and the events announced over the centuries.

Once you enter the main door, through the porch, you arrive in the central Nave, the biggest part of the interior building. In the back there are the tailors’ pews decorated with two tables illustrating the ten virtues: Diligence, Hope, Wisdom, Temperance, Chastity, Patience, Generousness, Love, Goodness and Godliness.

If you take a look in the central nave, you can see the pulpit high in the center of the nave. In an evangelical service, the most important element is the sermon. This is why the baroque pulpit is placed high in the center of the church space. Symbolically Moses with the Tablets of the Law bears the pulpit. Above the pulpit there is a roof and on the roof are carved the four evangelists. Above all, it is carved the risen, glorious Christ with a flag in his hand. The staircase to the pulpit is closed by a wooden door, displaying a passage from the Bible, from Jeremiah 1, The Call of Jeremiah.

In order to listen to the sermon and to see the preacher, the members of the congregation sit down. After the reformation the church was filled with benches and pews. The members of the congregation were able to sit in pews, grouped by their guild. The leaders of the city sat in their pews in front of the pulpit. The members of the poor guilds placed theirs pews in the most remote corners of the central nave, far from the pulpit. The place occupied in the church by one member was an image of his guild and social status. The pews are located on margins and the benches in the middle are for visitors or poor members. The benches allow the visitors to face the altar at the beginning of the religious service, afterward turning backward to the pulpit in order to listen the sermon.

As you go toward the altar on the left side you can admire a big oil painting on the wall which represents Honterus reading his “Booklet of the Reform” in front of the council and the group of the One Hundred, on December 26, 1543. This was the decisive moment when the council decided to implement the Reform in Brașov and the church was turned from a Catholic church to an Evangelical Lutheran Church.

The triumphal arch separates the altar from the central nave. Under the triumphal arch there is a bronze baptismal font. It was cast in 1472 and is surrounded by a wrought-iron gate. It is the baptismal where baby children were baptized.

On the right side of the baptismal font, after the triumphal arch, stands the chancel, a place reserved for the priest and the choir. In the middle of the chancel, stands the Altar constructed in 1866. In the middle of the altar there is a big painting which represents Jesus during the sermon on the Mount. On both sides of this painting there are statues representing the four evangelists, two of them on each side. Under the big painting there is a relief which shows the oath of the councilmen on the ‘Booklet of the Reform’ written by Honterus.

Even if Luther preached the salvation through faith only and the priesthood of all believers, the reformed church buildings remained the same with a separate place for clerks and baptismal where baby children continued to be baptized before being able to believe in Christ.

If you turn back, you can contemplate the big organ standing on the gallery at the end of the Nave. The central element of the evangelical worship is the participation of the community in communal singing. The accompanying instrument and the music are very important. The big organ has 3993 pipes and the largest pipes are up to ten meters high. It has 4 manuals of 56 keys, one pedal of 27 keys and 76 steps. The organ was built between 1836 and 1839 and was restored between 1998 and 2001. The big organ is still in use nowadays during the traditional concert held in Black Church and is the main attraction for the visitors.

When I entered the church as a visitor, I paid a ticket. Inside the church it was very cold. They could not heat the building during the winter, because it is too expensive, so the few remnant members of the congregation moved their services in a smaller building.

I was very impressed by the beginning and the history of this church. It was the center of life in the city and the priest was an important man heard by the ruler of the city. I was also impressed that in an orthodox and catholic country Honterus could bring the reformation and all the city was converted to the Evangelical Lutheran creed.

I was very sad to see the fall of the great church. It is a cold and empty building visited by tourists and from time to time there are hosted concerts. But what is the church? Is it a building? In the time of Jesus and the apostles there were no dedicated buildings. They were meeting in homes. The church is the Bride of Christ, is the Body of Christ, is the House of the Lord. It is not a building. It is not a denomination and it is not an organization. It is the people of God from all nations, tribes and languages who have believed in Christ and “washed their robes and made them white in the blood of the Lamb”. This is the church that Jesus said about: “the gates of Hades will not overcome it”.