Author Archives: adrianbuhai

Back to Sierra Leone

The first time I visited Sierra Leone was in 2012. I was involved with Word Made Flesh in Galati for over ten years, and my friend David invited me to see the WMF community in Sierra Leone. This trip was a transforming experience. From then, my mind and heart became attached to the people I met. As one of my friends told me, this is African syndrome. You go once, and then you want to go again and again. There are powerful images in my mind that make me want to do something for these beautiful people. The last time I was on the beach, a boy asked me if I wanted to buy some cookies from him. I asked him about the school, and he told me his story. His parents died in 2014 of Ebola, he stayed with his aunt, and she sent him to sell cookies. If he sells, he makes money for his lunch for the school. If not, he needs to beg for his lunch from his colleague. These stories remained vivid in my mind and stirred me to do something. I made some friends, started some projects years ago, and I used to visit them. This is my third trip.

I planned to visit a church on Sunday, have a full day of BAM Training, where 14 entrepreneurs registered, on Monday, visit Francis’ poultry farm near Freetown on Tuesday, visit and discuss with small entrepreneurs from a slam named Kroo Bay on Wednesday, run, read, and write on Thursday and meet with the programmers that are in the Code Academy Project on Friday.

This is a God-given mission, more incredible than I can accomplish. I follow step by step what He guides me.

This time I asked my church and friends to pray for the people I would meet, and a group of 12 committed to praying daily.

I recently read a book, Walking with the Poor, which makes me aware that God is already at work in this community. This time, I want to discover what God is doing there and see how I can be part of this.

I am in Bucharest Airport, heading to Freetown via Paris. I expect to arrive at 8.00 pm in Freetown. I wrote to my prayer group my first update and asked them to pray for my friends from Freetown and for me to be a blessing to them.

I landed in Freetown at 8.00 pm and took the Ferry arranged by the Hotel.

I started to feel the smell of Africa. I don’t know how to explain it, but it is like going to my grandmother’s or my mother’s. It is a specific smell that you can’t forget. And it makes me feel good because I love the place and the people.

On the road to the ferry, I met David, a professor from Atlanta that came here for a conference about human trafficking. Then I shared the taxi with a US artist, Luke, who came here to make solar power light artwork in slams. They stay at the same hotel as me, so I want to learn more about what they are doing here.

My first day here was Sunday. First, I was at the market to buy water and data for my phone. Then I went to church. I chose to walk so I could experience a little bit of Africa. Churches are on almost every corner, each competing with its value proposition. One close to my hotel was thunderous. They promise you will experience Divine power and collect your blessings if you go in. If you go in, they collect your money. Many churches preach a prosperity Gospel here.

I met with Steve and Jenifer at the church. At the entrance, they gave me a bulletin with the program and hymns that they would sing. At the end of the service, some elders came to greet me and asked me to introduce myself briefly. They preached about love from 1 Corinthians 13, and I observed that they practiced hospitality. After church, I was to Steve and Jenifer’s home for lunch. I learned more about their mission here and played with their kids. Jenifer and Steve are from Canada, missionaries here, and adopted two lovely kids, Ezekiel and Nathanael. Jenifer works with Word Made Flesh and wants to open a beauty salon that trains and employs vulnerable women she works with from Kroo Bay. I mentored her online to create a business model, and she wants to finish the business model on Monday.

I walked back to the Hotel, and a young boy on the street approached me, wanting to talk. His name is Mali. He studied and graduated in Social science and worked with Unicef on a project. Now he is looking for a job that will help him to support his master’s studies. He told me how difficult it is to find a job here. In his view, the only way to get a job is to have connections, people that will introduce and recommend you to those that can employ you.

I reserved the evening for running because I am preparing for Brasov Marathon in May and must run thrice weekly. It was Sunday night, and the city and the beach were crowded. I tried to run through the crowd and different types of vehicles like Okada, Keke, taxis, and buses. When I returned, it was night, so I gave up and took an Okada, a motorbike, to bring me back to the hotel.

Monday was BAM Training Day. It was a blessing to help entrepreneurs create a Business as Mission model canvas for their businesses and learn how God works through them to bless their community. They worked 8 hours, finished their BAM Canvas, and presented it to the group.

Here is feedback from two participants in the training:
Thank you so much, Adrian, for yesterday’s workout and workshop. May the Almighty bless you with more wisdom, knowledge, and understanding. I appreciated everything we learned, and I pray that by the grace of God, we will be able not only to implement but impact many lives towards Christ with our businesses. (Privie)

Thank you, Adrian, for the excellent training yesterday. I’m glad I was able to be a part of it. The contents are informative and valuable, and I wholly enjoy the tool you gave us to model our ideas into businesses that can bring glory to God. This will guide us into implementation and help us integrate our Faith with what we are doing. (William)

We organized this training at the WMF center, and they gave me a tour to show me the tailoring shop where they train and produce bags working with vulnerable warn from Kroo Bay.

Tuesday, I was with Francis to visit his chickens’ farm. We started to discuss and work on this project four years ago. First, we created a business model, and then Francis opened an NGO, applied for the permit, built a structure, and finally bought 1500 one-day chickens. They have grown and expect to start laying eggs next month and become a sustainable business. Francis opened this business to provide jobs with dignity for youth and help them to continue their studies. He employed two guys, Albert and Raymond. I met Albert. He is passionate about the farm and even planted some vegetables from the building. In the future, he wants to continue his studies and study Electrical Engineering. Francis is facing many issues with this farm. First, one guy he employed stole the farm’s water pump and some chicken. The land where he built this structure is rented, and the owner wants to sell it. It costs 10000 dollars. The Chicken food is costly, and they are not laying eggs for the first six months. Francis has experience working with NGOs, and now he needs to learn how to manage a business.

Wednesday, I was to WMF for their community worship, and after, I was with Alafia to visit entrepreneurs from Kroo Bay. Kroo Bay is one of many slums in Freetown; over 6000 people live there, and many are kids. It is near the sea, so when it is the rainy season, the whole place is flooded. We first visited Santos. He is producing pots from recycled aluminum pets. He has a small workshop and three guys from the community that employed. They can make 25 pots a day. He dreams of having a more extensive shop on the street, training the trade, and providing jobs for more youth from his community. He also employed John, a youth assisted by WMF, who is now working for him part-time and studying social work at the college.

Then, we visited Lama, who owns a bakery, a more extensive shop, employs ten people from his community, and produces about 1000 leaves of bread a day. All is done manually using an oven with coals to bake the bread; Kroo Bay does not have electricity.

After that, I was with Ansumana and Jenifer to visit Privie’s beauty salon. Privie worked with WMF and trained vulnerable women from Kroo Bay in nailing; now, she employed two in her beauty salon. Jenifer and Privie plan to open a Beaty salon close to Kroo Bay to continue training and employing vulnerable women. I worked with them online, helping create a business model. On Monday at the training, they finished it.

Today is the Independence Day in Sierra Leone. They became independent from Great Britain in 1961. Today is my rest day; I plan to run, read and pray mainly on the beach. I took a Keke down to the beach and started training for the marathon my trainer prescribed for this week—8 intervals of 400m and 8 of 200m. I made 4 of them and gave up because it was too hot. What I learned these days here is that almost everything I know doesn’t work here, so if I want to be helpful here, I need to unlearn and learn again from them. I met with Francis’s Family for the launch and ate together. They invited me to play frisbee, but my skin was already red. I was afraid to stay in the sun at 2.00 PM, so I returned to the hotel and returned later to the beach to continue running, reading, and praying.

Friday is my last full day here. In the morning, I met Emanuel at the reception of the hotel. He approached me and asked if I worked with WMF, then explained that he grew up and lived in Kroo Bay, but WMF assisted him in going to school and finishing college, so now he got a job as a receptionist at the hotel. Francis told him about me and that I was staying in this hotel, and he recognized me.

I met with three students, Alhaji, Benjamin, and Emmanuel, that are part of the Code Academy online program. We discussed how we could solve their problems with the internet connection, power, technology, and quiet workspace where they can work.

Then I met for lunch with the WMF leadership team Ansumana, Alafia, and Jenifer, to discuss their dream to create jobs and develop more businesses. They have already started a tailoring shop at their center, which I visited this week, where they train and employ vulnerable women from Kroo Bay and produce bags. They asked me for ideas about developing this and selling more of their bags. Also, we discussed Jenifer’s vision to start a new training center and beauty salon for vulnerable women from Kroo Bay. We visited a space they identified as being proper for this activity, and then we had lunch together and continued our discussion.

Later, Francis came to see me at the hotel where I lived, and we had a coffee together.

Tomorrow is my departure day, so I will run in the morning, shop for something from the Big Market, and then depart for the Airport. Thank you for taking the time to read this report. I hope you will continue to pray for Sierra Leone and may consider joining us in what God is doing there.

Cum am alergat primul Marathon?

Acest articol descrie experiența personala și nu este un ghid scris de  un specialist. Dacă cauți sfaturi utile pentru tine, intră pe  și citește articolele lor. Cu ei m-am antrenat și eu în ultimele 6 luni. 

Acum 11 ani  am ajuns la 118 kg . Cu siguranță nu aș fi putut alerga un Marathon.  Vestea că urma să se nască Anna m-a motivat sa încep o dietă fără făinoase, carbo, grăsimi și dulce. Mai mult de 1 an am mâncat doar legume, fructe, carne și ovăz și am dat jos 15 kg. Am început să alerg 5 km prin cartier și cel mai bun pace era de 7 minute/km.  Am alergat primul semi Marathon pe asfalt în 2019, apoi un semi Marathon pe trail în 2021. În timpul pandemiei am început un nou program de alimentație, Metabolic Balance și am mai dat jos 10 kg. Alergarea mă ajută să mențin greutatea dar nu mă ajută să slăbesc. Am început să alerg mai bine și să visez să alerg un Marathon. 

Brașov Marathon are 38 km cu 2000 m elevație. Traseul pornește din Piața Sfatului, vârful Tâmpa și apoi sus pe Postăvaru. 

De pe geamul nostru de la baie se vede vârful Postăvarul. Dimineața îl priveam cu speranța că într-o zi am să ajung acolo alergând. Așa ca am decis cu  vreo șase luni în urmă să cer ajutor și am început trei antrenamente pe săptămână ghidat de Andrei și Robert de la Trail Academy.

Deci, cum alergi primul Marathon? Kilometru cu kilometru, pas cu pas, ora cu oră. Am pus ceasul să sune la fiecare 15 minute să beau apă. Dacă bei apă doar când ți-e sete, organismul tău deja începe să se deshidrateze. Am luat un gel la fiecare jumătate de oră. Gelul conține săruri, fructoză și glucoză, fără de care organismul nu poate rezista la alergare pe termen lung. 

Am pus ceasul să mă anunțe la fiecare kilometru, să mă bucur de progres. Am alergat cu pași mărunți și la vale și la deal. Cadența e foarte importantă.  Andrei mi-a explicat asta folosind o imagine greu de uitat. E mai bine să te lovească  mai multe pietre mici în cap decât una singură mare. La fel e și cu presiunea pe genunchi. 

Am mers în ritmul meu, un ritm constant, fără a concura cu ceilalți. Când spun ritm constant, nu mă refer la viteză. Nu poți alerga pe pârtia Sulinar cu aceeași viteză ca pe un loc drept sau la vale. Mă refer la efort. Un efort susținut și constant. De fapt se spune că alergi un Marathon, dar nu e chiar așa. Cele mai multe urcări le faci în mers. Unii folosesc bețe. Eu fac power hiking, un mers alert în care ajut puțin picioarele, împingând cu mâinile deasupra genunchilor. 

M-am bucurat de natură. Am ascultat ciripitul păsărilor, pârâul, foșnetul frunzelor. Am mai schimbat câte o vorbă cu cei pe care îi depășeam sau cu cei care mă depășeau. M-am lăsat încurajat de voluntarii de pe traseu. Am compus în gând acest articol. De obicei când mă antrenez ascult o carte dar la Marathon nu poți să mergi cu căștile în urechi. M-am alimentat cu apă la fiecare punct de alimentare. Am mâncat și câțiva biscuiți pe traseu în plus de geluri și vestitul salam de biscuiți la cabana Postăvaru. 

Obiectivul meu a fost să termin în 5-6 ore. Am terminat în 6 ore. Am avut și multe obstacole. Pe la kilometrul 22 au început crampele musculare. Am crezut că am scăpat de ele prin antrenament dar pare că nu definitiv. De câte ori apăreau, am continuat să alerg suportând durere și după scurt timp dispăreau. Spre final nu au mai revenit. Am făcut o mică rană în talpă și la coborâre mă dureau rău vârfurile unghiilor.  Nu cred că era de la pantofi, am avut ultimul model de alergare montană de la Hoka. 

La final m-a așteptat familia, câțiva prieteni și Andrei, antrenorul meu. A alergat și el și a câștigat locul 3. Am făcut poze și am plecat spre casă unde m-am bucurat de duș și un pat moale. Acum e timp pentru recuperare. Am învățat că recuperarea e la fel de importantă ca alergarea. 

Alergarea este o experiență transformatoare pentru mine. Am ascultat zeci de cărți în timp ce am alergat, am explorat zone pe care altfel nu le puteam explora. Alerg când merg cu treabă în Cluj, Iași, Galați, Bistrița, Timișoara, Oradea, Craiova și București. Am alergat în tote țările pe care le-am vizitat în ultimul timp.  Am alergat pe ploaie, zăpadă și vreme călduroasa. Alergarea mă ajută să exersez auto controlul, să am grijă de trupul meu, să fiu  atent la ce mănânc și să îmi mențin greutatea. Îmi limpezește mintea și îmi dă stare de bine. Când alerg, concurez cu mine însumi, caut să fac progres.

Fiecare avem o lupta cu noi înșine. În scrisoare lui Pavel către Romani  citim ”Căci nu fac binele pe care vreau să‑l fac, ci chiar răul pe care nu vreau să‑l săvârșesc! Dacă eu fac ceea ce nu vreau, atunci nu eu sunt cel care înfăptuiesc aceasta, ci păcatul care locuiește în mine” (Romani 7)

De multe ori  în lupta cu mine însumi învinge mine, dar de data asta am învins eu. Și lupta asta se dă în toate domeniile vieții mele. 

7 days in Sierra Leone

Sierra Leone is a country from west Africa with a population of over 6 million people. After more than 20 years it’s still recovering from the civil war that ended in 2002 and Ebola that hit the country between 2014 and 2015. Over 50% of his people leave under the poverty line. 

The last time I visited Sierra Leone with my friend David was in 2012  to meet our friends from Word Made Flesh Sierra Leone.  

One image that persisted in my mind was a young boy that approached me on the street imploring me to help him to go out of his country. I couldn’t help him but the idea that I can do something for him and others youth from his country didn’t give me peace.

Another image was Ansu and his story. He is one of the staff from Word Made Flesh. He lost his right arm in the civil war while was a child and was saved by Red Cross. The government told to the people that the power is in their hands, to go to vote, and in response, the rebels amputated the right hands of many people from villages and bring them in front of the government building in Freetown. 

During my visit, I knew Francis and his family. He invited us one night for dinner at his home.  He is working with Word Made Flesh Sierra Leone leading a 3 years discipleship program for youth from Kroo Bay, a slam from the margin of Freetown. 

After a few years, he visited Romania, and I invited him to my home in Brasov. He told me about his idea to start a business to be able to provide jobs for the youth that finish their mentoring program. Most of them after they finish this program drop school and become drag addicted because of the lack of a job to be able to sustain themselves.  I told Francis that this is a calling from God, to start a business that does not exploit people for money but serves people and glorify God. So, we started the poultry farm project two years ago and this is the main reason for my visit now, to help Francis to make progress with his poultry farm. 

It is 6.00 a.m. and I wait to embark for Freetown via Paris.

I planned a few meetings for this week and I am looking forward to hearing what God calls us to do here in Sierra Leone. 

First, I want to help Francis to review his Business Model Canvas for the poultry farm and to visit together an existing poultry farm to understand more about how this business is done in this country.  Also, I plan to visit the construction project site.

Second, I want to continue the discussion with Jenifer about a new project that they have in mind and see if this will be the project that we will be involved in after we finish the poultry farm. Jenifer and his husband Steven are working with Word Made Flesh Sierra Leone and they started some training programs with prostitutes from Kroo Bay. They train them in tailoring, nailing, and baking. Jenifer called me a few weeks ago to discuss this project and how can they develop it as a business. Their dream is to develop a business and in time to give ownership to the woman involved, to empower them. I see this as a calling from God for them. He wants to liberate some prostitutes from Kroo Bay, restore their dignity, and made them His daughters. 

Thirds, I want to be one day with Word Made Flesh Sierra Leone, being part of their activities. It is a community that I love, and some people are giving their lives sacrificially and love and serve God among the poorest of the poor, in Kroo Bay slam. I already planned for Thursday to participate in Kroo Bay out-rich, visiting families from Kroo Bay, and after that their leadership team invited me for launch.

Fourth,  I planned a visit on Saturday at the American Computer College from Freetown, to discuss with the professors, students, and alumni the possibility to open a Code academy in Sierra Leone, a one-year internship program where students learn to code while working on paid projects mentored by a senior developer. I already discussed with Dani, Viorel si Darius the opportunity to become the first senior developers’ missionary in Sierra Leone. 

Finally, I would love to spend some time praying, running and reading, listening to God about his vision for people from this country. 

It is almost 4 PM and I am on the plane, listening to music and writing my thoughts. The next stop will be Conakry, the capital of Guinea. Muramandi, the man that sits near me will stop there. Muramandi works in Holland and goes back home to Guinea to see his boy. He is worried about his boy because recently there were fights for power in his country and now it is a military dictatorship installed.  He hopes to be able to take his 10 years soon with him in Holland. I asked him if he plans to come back to Guinea to do something for his country but he told me simply that there is nothing that can be done, he is only one man. I asked him what the future of his country and he answered that there is no future because people are discriminating based on the tribe they belong to. Their mentality should change, to start to accept and collaborate regardless of their tribe. 

I arrived at Lungi International Airport and after pass through a lot of filters and made two more Covid tests, they allowed me to go out. Francis waited for me at the airport and we took a ferry for Freetown. Finally, I arrived at the hotel to rest after a 24 hour trip from Brașov to Freetown.

It is 6.00 a.m., the first day of my stay here, and I stay on the balcony of the New Brookfield Hotel, reading my Bible and meditate on how can I learn from and be a blessing for the people which I will meet these days. This morning I have read Psalm 9 “The Lords is a refuge for the oppressed, a stronghold in times of trouble” and I prayed for the people that I will meet this week, planned or unplanned. On my list are Francis and his family, Jenifer and Word Made Flesh Sierra Leone, Peter the rector from the University.

There is no Uber in Freetown. Taxi, a private car, Poda-Poda, which are public minibusses, Keke, a motor tricycle with cabin, and Okada, a motorbike, are the main transportation options here. I choose Okada because when they go fats I feel like I am in my car with the air conditioner on low.

So, I rode Okada with the main rider in front of me and arrived at the Greater Heights Global Mission Church where Francis and his family are part. Like I was expected when I entered they were in the middle of worship time, singing and dancing with high energy and volume. I was familiar with one song and I tried to move a little but can’t do it like them, they move naturally. 

After the church meeting, we went for lunch with Francis, Patricia, and their four kids. Lovely family that sacrifices a lot to serve od among the poorest of the poor. Love to talk with them about their work, school, local food, their dreams, and games that their kids play. Jesse comes to embrace me and touches my hand softly to feel the color of my skin.

Walking and running through the city is my favorite activity, to feel the vibe of this crowded city. I feel at home, love to talk to the people, they are very friendly and happy to talk with me. 

Running on the beach is awesome. When I hear the waves, I hear the voice of God, and when I feel the waves I feel His embrace.

It is 8.30 in the morning, the second day of my visit, and I am resting on the beach after 6 miles running from the hotel to Lumley Beach. 

Sierra Leone Peace Museum was open in 2013, over ten years after the end of the Civil War, by the Special Court of Sierra Leone to preserving the truth, honoring the conflict’s many victims, and promoting lasting peace. The Peace Museum includes a memorial to victims, an exhibit that documents and narrates the war’s history and the peace process, and the public records of the SCSL and the Truth and Reconciliation Commission. 

In the Afternoon I visited this museum and as I was the only visitor Abubacaia was my free and personal guide eager to explain to me all the pictures and artifacts exposed. He was very kind and knowledgeable and answered all my questions. The most impressive part was a wall with stories and pictures of people whose right arms were amputated by the RUF (Revolutionary United Front) and pictures with those whom’s chests were tattoo with RUF initials.

In the afternoon I went to Steve and Jennifer for dinner. Steve came to pick me up from the hotel and we used a Keke to go to their home. A Keke is more comfortable than an okada. I knew Jenifer when I visited Sierra Leone in 2012. She is from Canada and was in an internship at that time at Word Made Flesh. Meanwhile, she married Steve and they adopted two lovely kids. Her dream is to open a beauty salon where to train and employ woman from Kroo Bay that where trafficked in prostitution. Was so good to see how God called them to start a redemptive business that will serve God among the oppressed. I feel blessed to be invited to be part of this. 

It is 9.00 a.m., the thirds day of my visit and I am waiting for Francis to go to visit the poultry farm project site. 

The poultry farm is placed outside of Freetown in a place called Mambo. The carpenters were at the site building the roof. The building is huge and will host about 1500 chickens.

I met Mohamed and Remon, two young guys that Francis supported for a long period of time.  They are helping Francis now supervising the construction work and buying materials for the workers. They told me their stories and also about how Francis helped them, being like a father for them, so far. They want to continue their studies, Mohamed wants to study law and Remon, Computer Science. Francis hopes to offer them a job at the farm that will support and allow them to continue their studies.

In the afternoon I visited Tacugama Chimpanzee Sanctuary, a place that hosts about 150 chimpanzees rescued from the people’s houses or forests that were deforested. As I was the only visitor, Alfred, a young guy passionate about wildlife, was my personal guide walking with me around the reservation. He is hoping to be able to go to the university to continue his studies and study wildlife, to save enough money, and to obtain a scholarship after 3 years working here. 

All Chimpanzees from the reservations have a name and Alfred knows all of them and their stories. He explain to me how they are living in groups and the group is dominated by an Alfa male leader recognized by all members of the group. When he calls them by their name they respond with a specific sound. They are very intelligent animals, sometimes they are using sticks to pick up fruits from the tree and rocks to crack the coconuts.

It is 7 a.m., the fourth day of my visit and I planned to go with Francis to visit an established poultry farm from Freetown.

The farm is located after the Regent region of Freetown, on a hill. I met Francis ed we took a Keke to go to Region and then an okada to climb the hill to the farm. We met Ibrahim, the owner of the far, a young guy very passionate about farming and willing to respond to all our questions. Francis visited him before but I wanted to see with my eyes how chickens are grown on a farm in Sierra Leone. He was very knowledgeable a happy to share with us about his business, his providers for food, his veterinary, and the costs and revenue. It was the information that we needed to complete our business model. 

After the visit, we sit at the hotel restaurant and worked to complete the Business Model Canvas for the poultry farm. 

William is an intelligent and educated person, a friend of a friend, that I invited to meet to discuss Business as Mission. He resigned from his job and now wants to open with his brother a transportation company, to offer high-quality transport service by bus in the province and back. This service is in high demand here. We discussed how he wants to do this business to serve with love and sacrifice his customers and employees. He was familiar and passionate about the redemptive entrepreneurship model and learned about it from the Praxis Lab website. I liked him and I invited him to come on Saturday morning with me to the University. It is possible that God sent him to me to take care of this project, Code Academy here in Sierra Leone. He is studied business, computer science and has a mindset to serve people through business.

It is 8.00 a.m., the fifth day of my visit and I am preparing to go to Word Made Flesh Center for Kroo Bay Outreach program and then for launch with the WMF leadership team.

Word Made Flesh is the most authentic and community that I have known. They are serving Jesus among the poorest of the poor, in Kroo Bay and I was happy to see them after 9 years and see that most of them are here for a long time. Bala Bangura is my friend and he greeted me and introduced me to the WMF team. it was time to talk before everyone gathered and he gave me to listen to a song that he wrote recently and recorded about Peace. He is really talented and dreams to be a musician in the future. 

We started our activity reading and discussing a passage from the gospel of Matthew about the ten virgin and their lights and then split into groups of two and headed down in KrooBay.

Kroo Bay is a slam where over 6000 people are leaving in extreme poverty. I teamed with Balla and started our visit. I was especially interested to meet people that have a small business within the community. 

First was Alex that build an entertainment center down the bay and people come there to watch TV, for night club and to buy marijuana. He was so friendly with us, explaining everything about his business, he showed me how they are processing marijuana and prepare it for selling. It is not legal to do this in this country, but here down in the Bay are different laws that are in place. I was thinking of Jesus, he was a friend of the tax collectors and prostitutes. If he would visit Kroo Bay, for sure he would visit Alexa’s Household. 

The second workshop that we visited was Santos’ workshop. He is producing pots from recycled aluminum caps. He learned this skill and hire the workshop from his father who is an old man now. He has four kids all of them are going to school and WMF provided a scholarship for his older doubter. He looks like a happy man even he is spending all his time from morning till evening working in this workshop. He was so friendly with us, giving us all the details about his business and telling us about his dream to build a new and bigger workshop.

The thirds place that we visited was the Kroobay Fisher Organisation. They build boats and go fishing. They have an organization with tools and a fee if you want to be a member. They built a place where fishers bring their fish and people from Krooby that are selling rises come to wait and buy. 

There are no rods in KrooBay, so the only way to go from one place to another is through the small pathway that separates the “houses” that people build. So while you are walking, people are everywhere doing laundry, cooking, working, sitting, smoking, and very happy to talk to you. We drive in an area where their houses just were destroyed by a fire, a desolate place, and an image with a lot of kids and parents sitting or walking in the ash. That was too strong for my eyes. I almost started to cry.  

In the afternoon, I was invited for lunch by the leader from Word Made Flash Sierra Leone, Jenifer, Ansu, and Alafia. My question was what kind of projects can be done for Kroo Bay, that will bring transformation within the community. Word Made Flesh invest a lot in education and this transforms life’s of people as individuals, they have a lot of stories with people whose life was restored. Nevertheless, the poverty in the KrooBay community seems to be growing not decreasing. Nine years ago when I visited Kroobay they as a community was doing better than now.  My first thought was that they should create programs to help those that have small workshops or businesses in KrooBay to grow and be able to employ others from their community. This can bring transformation over the years. 

Finally, I arrived at the hotel after the most difficult day here, and I started to cry. It was my way to unload all emotions that I accumulated during the day.

It is 9.00 a.m., the sixth day of my visit here and I am sitting on Lumley Beach, resting after 6 miles of running, watching at the sea, and writing my journal. A boy named Mantsu came to me on the beach and we started to talk. He was sent by his aunt to sell some cookies to make money for his launch before school. When there is no selling there is no launch for him, and he begs for some food from his colleagues at the school. His mother died during Ebola and his father lived with them and is in the province farming. He told me that he want to be a pilot and asked me to take him with me to my home in Romania. 

It is my day with no scheduled meetings. I will go to the market to buy some presents and prepare my presentation for the American College of Science and Technology tomorrow. Balla called me and told me that is around, we met and drinker a coffee he came with me to the market helping me to negotiate the price, because usually, they try to charge me for my color. 

On my last day here before departure, I was to visit the American College of Science and Technology.  I teamed up with Francis and William and they received us warmly. A few students presented us their projects, I presented them our proposal for the one-year internship program, and then the professors invited us to eat together.  I was impressed to see that they are teaching at this college most of the technologies that we are using and encourage them to create some small projects using these technologies. We discussed the partnership and what this one-year internship program means. 

Sierra Leone has no software industry. Even the software they are using here they are doing it in India or China. This project will be a pioneering project for this country and a great opportunity for the students to learn more while working on paid projects. 

After the meeting, I was seated for a coffee and debrief with Francis and William and they passed to me their impressions about the project. They are open to help me with all the logistic that is needed to run the project in this country. 

It is 2.00 p.m. and I am waiting in the hotel to depart for the Ferry toward Lungi Airport. My Flight will be at 9.40 PM and I expect to arrive in Romania on Sunday, after 1.00 p.m.

Sierra Leoneans are friendly people. They welcome foreigners, are happy that we visit their country, and hope that more will come to help them develop their economy. 

As an emergent economy, it is a good place to invest.  For example, if we will succeed with the Code Academy project, we will be pioneering the software development industry in this country. This can be a model for Otter Companies and help to increase their GDP in the future. 

It is 11.00 a.m. and I am on the airplane heading to Bucharest.

I love Sierra Leoneans and want to do more for these people but at the same time, I feel like being small and helpless when I am looking to the needs that these people have. Their cry for help is overwhelming me. I will not be able to do something, but will God let me be part of his mission in this country? He is  “a refuge for the oppressed, a stronghold in times of trouble”  he hears the cry of the kids that have nothing for launch, of those who sleep in the ash after their houses burned, of the jobless and oppressed and he will respond.

Croatia, am venit!

Am burdușit toate bagajele în mașina și am plecat de dimineață din Brașov spre Belgrad, unde vrem sa ne oprim o noapte, în drumul nostru spre Croația. Suntem șase la număr, într-un Kodiak cu portbagaj deasupra. Am oprit înainte de Timișoara pentru picnic în pădure și am degustat puțină mure autentica direct din tufe. 

Am ajuns pe la 17.00 la hotel în Belgrad, ne-am odihnit puțin, am așteptat să se mai răcorească afară și am plecat în căutarea unui  restaurant.  Mama Shelter este un restaurant din centrul orașului așezat pe acoperișul unui Mall. Am avut parte de o experienta culinara unică. Am comandat somon cu miere, burger vegetarian, curcan cu gnochi, pizza balkanica, ratatouille cu pui, ne-am bucurat de frumusețea localului și de ospitalitatea gazdelor.

Am vizitat Stambol Gate, o cetate fortificată construită în secolul al XVIII-lea, pe malul Dunării, în apropiere de locul în care râul Sava se varsă în Dunăre.

Dimineața m-am trezit primul, am ieșit la alergat și am revăzut locurile pe care le-am vizitat seara, am luat micul dejun în cameră și am plecat spre Croația, destinația Zadar.

Am ajuns seara în Zadar, ne-am cazat într-un apartament spațios și frumos cu o gazda primitoare și am plecat la plimbare spre centru. Impresionați de frumusețea locului am făcut prima noastră poza de familie. 

De dimineață am pornit spre plaja Ninska Laguna Beach, un golf de apa lângă stațiunea Nin. Vântul sufla așa de tare că orice obiect mai ușor scăpat din mână zbura fără șanse de întoarcere. Ne-am scăldat puțin printre valuri, am căutat un restaurant să mâncam de amiaza și ne-am întors la apartament sa ne odihnim, nu înainte de a trece pe la o “înghețătorie”, cum îi spune Alice.

Seara am ieșit să ascultăm Sea Organ și să vedem Greeting to the Sun. Orga de mare este  o construcție fascinantă din tuburi așezate sub treptele de marmură,  acționate de apa mării.  Greeting to the Sun este un cerc construit  pe pământ din panouri solare care indică punctele cardinale și sărbătorile religioase.

De dimineață am pornit spre  Plitvice Lake National Park. Dupa 130 km cu mașina am ajuns la destinație. Este cel mai mare parc national din Croatia cu 16 lacuri între munți și o cascadă de 78 m. Temperatura aici era de 20 grade, numai bună pentru a ne plimba și a admira frumusețea. Am mers mult pe jos, ne-am făcut poze, am mâncat în mijlocul naturii, am mers cu vaporul pe lacuri și cu trenul spre ieșire.  

Spre seară am oprit în drumul nostru la plaja Posedarje, ne-am bucurat de soarele care dădea să apună și de apa caldă a mării. 

Suntem în a patra zi de concediu și am plecat spre plaja Pine,  unde ne-am bucurat de nisip, soare , apă, snorkeling și, așa cum spune Alice, până la urmă ne-am “bălăcit un pic”.

O nouă zi, o nouă aventură. Am pornit cu feribotul spre insula Dugi Otok.  După  mai mult de o ora de mers cu feribotul printre insule, am coborât în portul Brbinj și am traversat insula spre Golful Brbinjscica.

Aici am găsit o plaja salbatică, așa cum am visat, cu stânci, grote și multă vegetație sub apă. Am făcut snorkeling cu Anna și am admirat peștii de toate mărimile și culorile din apa cristalină. După amiază am mers să vedem Lighthouse Veli Rat, un far înalt de 36 metri, construit în 1849 și ne-am “bălăcit puțin” din nou. Întoarcerea cu feribotul a fost spectaculoasă. Am admirat apusul, cerul colorat în toate culorile luna care începea să strălucescă tot mai tare deasupra noastră.

Mai avem două zile de stat aici și am plecat să vizităm Split. Ne-am întâlnit cu Diana și Denis, nepoții noștri și am început cu prânzul la restaurantul Fife. A fost un pranz pe cinste cu pește și calamari bine făcuți. 

Am continuat cu o vizită la palatul lui Diocletian construit în secolul al III-lea. Diocletian a fost cunoscut în istorie ca cel mai aprig prigonitor al creștinilor. În mod ironic, o catedrala Catolica a fost construită în centrul palatului în secolul al VII – lea. Am urcat în  turnul catedralei și am admirat orașul, marea și vapoarele .

Ultima zi din concediu am ales să o petrecem pe plajă. Am plecat spre plaja Jezera, o plajă pe insulă cu pietricele și stânci. Am petrecut ziua în apă și pe sub apă și ne-am rezervat o masă în Zadar pentru cina festivă.

După șapte zile și șapte nopți petrecute în Croația ne-a venit dorul de casă. Ne-am pornit la drum peste mari și țări și am avut timp suficient sa “propozim” câteva cărți, cum spune Alice, să ascultăm muzică și să ne reamintim momentele de maxima intensitate petrecute împreună.

Traseul amintirilor

S-a împlinit un an de când tata a plecat dintre noi și am mers la Bistrița să fiu alături de mama.

Ca de obicei am ieșit dimineața să alerg dar nu a fost o alegare obișnuită. Fiecare loc prin care treceam avea o semnificație deosebită, îmi aducea aminte de timpul petrecut cu tata. 

Am început alergarea din parcul municipal și mi-am adus aminte de vremurile când îl traversam cu tata de câteva ori pe săptămână în drum spre biserică. Uneori mergeam liniștiți ținându-ne de mână și povestind, alteori alergam înainte cu frații sau verișorii mei să ne jucăm. Ajungeam la ‘biserica de peste pod’ și când tata nu ne punea să stăm lângă el pe scaun, ne așezam strategic în spatele corului unde puteam să ne jucăm cu copiii fără să fim văzuți de cei mari.

Am ajuns pe malul râului Bistrița și am trecut puntea suspendata pe niște stâlpi de beton unde ne duceam adesea cu tata la scăldat. Ne lăsam hainele pe pietrele de pe malul râului și mergeam în jurul stâlpilor de beton unde apa era mai mare. Acolo tata m-a învățat să înot.

În stânga am văzut clădirea veche a Întreprinderii Forestiere a cărei curte dădea spre malul Râului. Tata a lucrat aici ca șef de depozit la magazia de piese auto. Mi-am amintit de verile fierbinți când veneam ziua în amiaza mare la el la muncă și ne lăsa să ne scăldăm în râu.

În dreapta mea am văzut  cimitirul Eroilor. Deseori treceam pe aici când mergeam în vizită la mtușa Ana pe dealul Cocoșului sau la mătușa Victorița pe Valea Ghinzii. Ne întorceam spre casă pe jos, pe întuneric și când treceam pe lângă cimitir genunchii mei tremurau. Îl strângeam cât puteam de mână pe tata. Aveam o frică de moarte și de morți, care a ținut până pe la 14 ani. 

Am urcat Valea Ghinzii și am am ajuns la terenul pe care tata l-a cumpărat pentru noi după ce a vândut casa bunicilor din Rebra. Nu am avut multe amintiri directe aici, pentru că a fost cumpărat după ce am plecat din Bistrița, dar de fiecare dată când vorbeam la telefon cu tata îmi povestea ce copaci a mai plantat, cât de frumos au crescut cartofii, castraveții, roșiile sau morcovii și cum arata baraca pe care a construit-o acolo. De fiecare dată când plecam de la Bistrița, plecam cu o sacoșa plină de legume sau fructe crescute pe acest teren.

Dincolo de pădure este Valea Jelnei. Nu am putut să trec pădurea din cauza vremii dar mi-am amintit de verile petrecute acolo împreună cu tata și cu frații mei la cosit. Terenul era proprietatea colectivului. Noi coseam, uscam și strângeam fânul în clăi, apoi îl împărțeam. Jumătate mergea la colectiv, jumătate ne revenea nouă. După ce am vândut oile, vaca și capra, pentru că nu le mai puteam crește la oraș, am continuat să lucrăm la fân și să îl vindem toamna. Tata m-a învățat să cosesc și să strâng fânul în căpițe sau în clăi cu par la mijloc. Mă trimitea deseori după apă la izvor și tresăream la orice foșnet chiar dacă era făcut de picioarele mele. Aveam o frică teribilă de șerpi și șopârle. Când ne întorceam acasă pe jos, șoferii care îl cunoșteau pe tata ne luau cu mașina. Îl întrebau pe tata: “Dar de ce muncești așa de  mult, măi Dumitre?”, iar el le răspundea: “Pentru băieții ăștia, să îi învăț cu munca”. Așa ne petreceam noi verile. Ideea de concediu a apărut târziu în viața mea. Am evadat doar de două ori din universul copilăriei mele, să merg cu tata la jurământul fraților mei mai mari care erau în armată. Prima dată am mers la mare cu fratele meu mai mare și colegii lui de facultate când aveam 18 ani.

Anul asta mi-a fost dor de tata și am tot așteptat să mă sune, mai ales în weekend, dar nu m-a mai sunat. Zilele trecute am șters numărul lui din agendă. Pare că folosește alte căi să comunice cu mine. Viața lui s-a revărsat în viața mea și continuă să trăiască prin mine, nu numai prin amintiri, dar și prin valorile pe care le-a sădit adânc în inima mea în timpul petrecut împreună și speranța că ne vom revedea.

La pas prin România – artă, natură, istorie și familie

Am plecat luni de dimineața cu mașina spre Târgu Jiu. Prima oprire din concediul nostru de anul acesta este în parcul Brâncuși. Vrem să vedem Masa tăcerii, Poarta Sărutului și Coloana Infinitului. Am ajuns în Târgu Jiu la ora prânzului și am oprit la terasa Anna să mâncăm, o terasa recomandată de un coleg a lui Darius.

Am ajuns pe malul Jiului, unde începe parcul Constantin Brâncuși și ne-am oprit la masa tăcerii. Cele 12 scaune în forma de clepsidră sunt așezate la aproximativ un metru de masa potrivite pentru ca soldații să se reculeagă înainte de a pleca la luptă, sau văduvele lor să păstreze un moment de reculegere pentru ei. Am plecat spre Poarta Sărutului pe Aleea Scaunelor, 30 de scaune sub forma de clepsidră așezate de o parte și de alta menite să ne arate că timpul trece.

Poarta sărutului e așezată aproape de ieșirea din parc, în drum spre coloana infinitului, “chipul unei porți prin care să se poată trece dincolo”. Am trecut prin poarta sărutului, am rămas în lumea noastră și am pornit pe alee spre coloana infinitului. Am trecut pe lângă Biserica Sfinții Apostoli Petru și Pavel și am ajuns în parcul coloanei fără sfârșit despre care Brâncuși spunea: “Coloana fără sfârșit este asemeni unui cântec etern care ne duce în infinit, dincolo de orice durere și bucurie faptice”. Dacă cuvintele lui Brâncuși sunt prea profunde, Alice spunea mai simplu: “Statuie mare!” Am ajuns spre seara la hotel în Drobeta Turnu Severin și am putut admira Dunărea.

A doua zi, după micul dejun am plecat spre Eșelnița, să căutăm o barcă de închiriat pentru o plimbare pe Dunăre. Am oprit la pensiunea Septembrie. Obiectivele de astăzi sunt Tabula Traiana, Bustul lui Decebal, Peștera Veterani, Peștera Ponicova, Mânăstirea Mraconia și Cazanele Dunării.

Tabula Traiana, este o placa memoriala ridicata de Împăratul Traian în cinstea victoriei imperiului Roman asupra regatului Dac, din anii 105-106 după Hristos.

Decebal a fost ultimul domnitor al Daciei. Bustul lui a fost sculptat intre anii 1994-2004. La baza lui este scris Decebalus Rex și numele celui care a finanțat lucrarea, un miliardar din Lugoj.

Cazanele mici și cazanele mari, sunt formate de strâmtori prin care trece Dunărea, ca niște cazane imense cu pereți din stâncă, versanții munților Carpați pe malul României și ai munților Balcani pe malul Serbiei. Se numesc așa datorită curenților forte mari care dau impresia ca apa din Dunăre fierbe. Între cele doua strâmtori, pe malul Românesc se află satul Dubova, un sat care a fost scufundat de apele Dunării după construirea Hidrocentralei de la Porțile de Fier și reconstruit mai sus.

Peștera Veterani A fost folosita ca și cazemata militară, împărțită pe 3 nivele, în timpul Imperiului Austro-Ungar. Aici era granița între imperiul Otoman și Imperiul Austro-Ungar.

Peștera Ponicova are 1700 metri lungime. Am intrat cu barca vreo 9 metri. Poate să fie escaladată, are stalactite, stalagmite și colonii de lilieci. In timpul comunismului a fost un loc de adăpost pentru cei ce încercau sa fugă la Sârbi să ceară azil politic.

După masă am mers cu caiac-urile pe Dunăre. Eu cu Anna într-un caiac, Adeus și Darius fiecare cu caiac-ul lor. Am învățat să sincronizam vâslele, să virăm la dreapta și la stânga. Am mers pe lângă pădure și am cules mure. Spre final am căzut intenționat din caiac ca să putem înota în Dunăre.

Seara am vizitat Cetatea Severinului, o cetate medievala construita ca fort de apărare de către regele maghiar Ladislau I între anii 1077-1095.

A treia zi am plecat spre Cheile Nerei. Ne-am abătut de la drum spre satul Eftimie Murgu să vizităm morile de apă de pe valea Rudăriei. O parte mori sunt funcționale, localnicii își macină grâul sau porumbul și vând faina turiștilor. Mi-am amintit de copilăria la bunica, de secerat, vânturatul snopilor de grâu și de moara de apă din sat unde mergeam să măcinăm când se termina faina pentru pâine sau mămăligă din pod. Am cantat Roata morii se învârtește, am ascultat povestea morarilor pasionați de meseria lor și am cumpărat făină pentru pâine și mămăligă.

Am mâncat prânzul la terasa din sat și am plecat mai departe spre Cheile Nerei. Am ajuns la Cascada Bigăr. După ce am trecut de chioșcurile interminabile, fiecare cu melodia, mirosurile și acareturile lor, am ajuns la Cascada Bigăr, am mers pe alee în sus și am putut vedea Izvorul Bigăr, apa râului care țâșnește de sub o stâncă imensă. Mi-am amintit de povestea din Cartea Exodului când Moise a lovit cu toiagul stânca în pustie și din stâncă a țâșnit apa.

A patra zi, am plecat spre Deva. Prima oprire de astăzi este Situl Ulpia Traiana, Colonia Dacică Sarmizegetusa. Am putut vedea ruinele coloniei, locuințe cu sistem de încălzire centrală, Amfiteatrul Roman unde luptau gladiatorii, Templului zeiței Nemesis despre care se spune că proteja norocul gladiatorilor, palatul procuratorului financiar al provinciei Dacia și la final Forul Roman. Violeta și Alice au preferat un parc cu leagăne de peste strada.

Spre seara am ajuns la Sarmizegetusa Regia, o cetate dacica din secolul I înainte de Cristos. Am admirat ruinele templelor din zona sacra, altarul de andezit pe care se aduceau jertfe zeilor, templul circular, templul de calcar, ruinele zonei civile și ruinele zonei fortificate.

A cincea zi, am plecat spre Castelul Corvinilor. De-a lungul istoriei sale, Castelul Corvinilor a suferit o serie de transformări datorita nevoilor proprietarilor, cat și modei vremii. De la o mica fortăreață construita în secolul al XIV-lea ajunge la o construcție impunătoare cu doua palate, o capela și șapte turnuri de apărare în timpul lui Ioan de Hunedoara.

În curtea castelului se poate vizita expoziția de tortura și execuție din evul mediu, o expoziție care nu e recomandată minorilor. Pe lângă poze și manechine trase în țeapă. așezate pe masa sau scaunul de tortură, la dimensiuni reale, în fundal se aud strigătele disperate ale acestora.

Spre seară am făcut o plimbare la cetatea Devei și prin parcul de sub cetate. Ne-am întors la hotel și ne pregătim să plecăm de dimineață spre casă, după o săptămână de hoinărit prin țară.

Ziua Învierii

Dar în prima zi a săptămânii, dimineața, foarte devreme, ele au venit la mormânt, aducând miresmele pe care le pregătiseră. Au găsit rostogolită piatra de la intrarea mormântului, iar când au intrat, n‑au găsit trupul Domnului Isus. În timp ce erau nedumerite de acest lucru, iată că doi bărbați în haine strălucitoare au stat lângă ele. Îngrozite, ele și‑au plecat fețele la pământ. Dar ei le‑au zis: „De ce‑L căutați pe Cel Viu între cei morți? Nu este aici, ci a fost înviat! Amintiți‑vă ce v‑a spus pe când era încă în Galileea, când zicea că Fiul Omului trebuie să fie predat în mâinile păcătoșilor și să fie răstignit, iar a treia zi să învie.“ Și ele și‑au amintit cuvintele Lui.

Când s‑au întors de la mormânt, i‑au anunțat toate aceste lucruri pe cei unsprezece și pe toți ceilalți. Cele care le‑au spus apostolilor aceste lucruri erau: Maria Magdalena, Ioana, Maria – mama lui Iacov – și celelalte care erau împreună cu ele. Însă cuvintele acestea li s‑au părut basme, și nu le‑au crezut pe femei. Petru însă s‑a ridicat și a alergat la mormânt. Când s‑a aplecat să se uite înăuntru, a văzut doar fâșiile de pânză. Apoi a plecat acasă, uimit de ce s‑a întâmplat.
(Luca 24:1-12)

În ziua a șaptea a fost liniște. Dumnezeu s-a odihnit. Trupul lui Isus, atent îmbălsămat de Iosif din Arimateea, aștepta învierea într-un mormânt săpat în stâncă, închis cu o piatră mare la intrare.

Femeile care-L urmau pe Isus au pregătit miresme și parfumuri pentru el și au așteptat Duminica, prima zi a săptămânii. Dimineața foarte devreme, ele au venit la mormânt. Mormântul este gol. Doi bărbați în haine strălucitoare le dau vestea ca Isus a înviat. El nu mai este printre cei morți. Femeile duc vestea învierii ucenicilor. Cuvintele acestea li s‑au părut basme, și nu le‑au crezut pe femei.


De ce au crezut femeile că Isus a înviat?
De ce nu au crezut ucenicii că Isus a înviat?
Cum este pentru tine vestea că Isus a înviat, basm sau eveniment istoric?
Care este importanța Învierii lui Cristos pentru tine?

Ziua 6 – Răstignirea lui Isus

Au fost aduși și doi răufăcători, ca să fie omorâți împreună cu El. Când au ajuns în locul numit „Craniul“, i‑au răstignit acolo pe Isus și pe răufăcători, unul la dreapta și unul la stânga Lui. Isus zicea: „Tată, iartă‑i, căci nu știu ce fac!“

Apoi au aruncat sorții, ca să‑și împartă hainele Lui între ei. Poporul stătea acolo și se uita. Conducătorii își băteau joc de El, zicând: „Pe alții i‑a salvat! Să Se salveze și pe Sine dacă este Cristosul lui Dumnezeu, Alesul!“

Soldații, de asemenea, își băteau joc de El. Ei se apropiau, Îi ofereau oțet de vin și ziceau: „Dacă Tu ești Împăratul iudeilor, salvează‑Te pe Tine Însuți!“ Deasupra Lui era și o inscripție cu litere grecești, latinești și ebraice: „Acesta este Împăratul iudeilor.“

Unul dintre răufăcătorii care fuseseră răstigniți, blasfemia împotriva Lui, zicând: „Nu ești Tu Cristosul? Salvează‑Te pe Tine și salvează‑ne și pe noi!“ Celălalt însă l‑a mustrat, zicând: „Nu te temi de Dumnezeu, tu, care ești sub aceeași sentință? Pentru noi, într-adevăr, este drept, căci noi primim ceea ce merităm pentru ce‑am săvârșit, dar Acesta n‑a săvârșit nimic rău!“

Apoi a zis:
– Isuse, amintește‑Ți de mine când vii în Împărăția Ta!
Isus i‑a răspuns:
– Adevărat îți spun, astăzi vei fi cu Mine în Rai!

Era deja cam pe la ceasul al șaselea. Și s‑a făcut întuneric peste toată țara până la ceasul al nouălea. Soarele s‑a întunecat, iar draperia Templului s‑a rupt prin mijloc. Isus a strigat cu glas tare și a zis: „Tată, în mâinile Tale Îmi încredințez duhul!“ Și zicând aceasta, Și‑a dat suflarea. Când centurionul a văzut ce se întâmplase, L‑a slăvit pe Dumnezeu și a zis: „Într-adevăr Omul Acesta era drept!“ Toate mulțimile care se adunaseră înaintea acestei priveliști, văzând ce se întâmplă, s‑au întors, bătându‑se pe piept. Toți cunoscuții Lui, inclusiv femeile care‑L însoțiseră din Galileea, stăteau la distanță și se uitau la aceste lucruri.
(Luca 23:32-49)

Isus este arestat și judecat de șapte ori, de către evrei, marele preot Ana, marele preot Caiafa, Sanhedrin, Pilat, Irod și la final Pilat pronunță condamnarea la moarte.

Mulțimile care cu câteva zile înainte strigau Osana, Binecuvântat este cel ce vine în numele Domnului și își așterneau hainele în fața lui, acum strigă Răstignește-l.

Pilat nu găsește nici o vină în El, dar la insistențele preoților și ale mulțimii îl condamnă la moarte prin Răstignire pe Isus, cea mai cruntă pedeapsă aplicată de Romani în acea vreme.

De ce a murit Isus?
Ce importanță are pentru tine moartea lui?

Ziua 5 – Masa de Paște

Apoi a venit ziua Sărbătorii Azimelor, zi în care trebuia jertfit mielul de Paște.
Isus i‑a trimis înainte pe Petru și pe Ioan, zicând:
– Duceți‑vă și pregătiți‑ne jertfa de Paște, ca s‑o mâncăm!
Ei L‑au întrebat:
– Unde vrei s‑o pregătim?
El le‑a răspuns:
– Iată, când veți intra în cetate, vă va întâmpina un om care duce un vas cu apă. Urmați‑l până la casa în care va intra și spuneți‑i stăpânului casei astfel: „Învățătorul te întreabă: «Unde este camera de oaspeți în care urmează să mănânc Paștele împreună cu ucenicii Mei?»“ El vă va arăta sus o cameră mare și aranjată. Acolo să faceți pregătirile!

Ei s‑au dus și au găsit totul așa cum le spusese Isus. Și au pregătit Paștele.

Când a sosit ceasul, Isus S‑a așezat să mănânce împreună cu apostolii.
El le‑a zis: „Am dorit cu ardoare să mănânc împreună cu voi acest Paște, înainte de suferința Mea! Căci vă spun că nu voi mai mânca din el până când nu își va găsi împlinirea în Împărăția lui Dumnezeu!“

Și luând un pahar, a mulțumit și a zis: „Luați‑l și împărțiți‑l între voi!Căci vă spun că, de acum încolo, nu voi mai bea din rodul viței până când va veni Împărăția lui Dumnezeu.“

Apoi a luat o pâine și, după ce a mulțumit, a frânt‑o și le‑a dat‑o, zicând: „Acesta este trupul Meu, care se dă pentru voi. Să faceți lucrul acesta spre amintirea Mea!“

În același fel, după ce au mâncat, a luat paharul și a zis: „Acest pahar este Legământul cel Nou în sângele Meu, care este vărsat pentru voi.

Dar iată că mâna trădătorului Meu este cu Mine la masă! Căci într-adevăr, Fiul Omului Se duce după cum a fost hotărât, dar vai de omul acela prin care El este trădat!“

Ei au început să se întrebe unii pe alții cine să fie oare acela dintre ei care urmează să facă lucrul acesta.
(Luca 22:7-23)

Poporul Israel sărbătorește Paștele în amintirea eliberării lor de sub robia Egipteană. Dumnezeu trimite cea de a zecea urgie peste Egipt pentru a-l îndupleca pe Faraon să lase poporul lui să plece. Îngerul morții va trece pe la fiecare casă și va ucide toți întâii născuți din țara Egiptului. Ca să fie protejați, evreii trebuiau să taie un miel și să ungă cu sângele lui pragul de sus al ușii de la casă și cei doi stâlpi, apoi să mănânce mielul împreună cu familia lor.

După aproximativ 1500 de ani, poporul Israel continuă să sărbătorească Paștele și Isus cu ucenicii se pregătesc să sărbătoresc și ei ultimul paște împreună.

De data aceasta în centrul atenției nu mai este mielul, ci vinul și pâinea. Pâinea reprezintă trupul lui care se dă pentru noi și vinul reprezintă sângele lui care urma să fie vărsat pentru noi. Isus se oferă pe sine ca jertfă, în locul mielului de Paște, o dată pentru totdeauna.

De ce era nevoie ca un miel să fie omorât pentru ca familiile evreilor să fie protejate?
De ce a fost nevoie ca Isus să fie omorât pentru ca noi să avem viața?
De ce este nevoi ca tu să îți amintești astăzi de moartea și înviere lui Isus?
Ce reprezintă pentru tine Paștele și cum îl sărbătorești?

Ziua 4 – Complot împotriva lui Isus

Se apropia Sărbătoarea Azimelor, căreia i se spune „Paștele“. Conducătorii preoților și cărturarii căutau cum să‑L omoare pe Isus, dar se temeau de popor. Atunci Satan a intrat în Iuda, numit „Iscarioteanul“, care era din numărul celor doisprezece. Acesta s‑a dus la conducătorii preoților și la comandanții gărzii Templului și au discutat despre cum să‑L dea pe mâna lor. Ei s‑au bucurat și s‑au înțeles cu el să‑i dea argint. El a încuviințat și căuta un prilej potrivit ca să‑L dea pe mâna lor, în lipsa mulțimii.
(Luca 22:1-4)

Iuda, este unul din cei doisprezece ucenici aleși de Isus. Timp de trei ani a fost parte din cercul restrâns de prieteni ai lui Isus. Au călătorit, au locuit și au mâncat împreună. El era cel care se ocupa de finanțele grupului și uneori folosea banii în interes personal.

Israel era condus la acea vreme de două puteri. Pe de o parte era puterea religiosă, Sanhedrinul, format din conducătorii preoților și cărturari în frunte cu marele preot și pe de altă parte, puterea militară formată din armata romană condusă de dregătorul roman Pilat din Pont.

Isus reprezenta o amenințare pentru ambele puteri. Pe de o parte Isus spunea despre sine că este Fiul lui Dumnezeu, se făcea astfel deopotrivă cu Dumnezeu. Acest lucru era o blasfemie în Israel și se pedepsea cu moartea. Pe de altă parte, Isus spunea despre Sine că este Împărat și propovăduia Împărăția Cerurilor. Acest lucru era o amenințare la adresa Împăratului Roman.

Ce crezi că a simțit Isus față de Iuda, ucenicul și prietenul lui apropiat atunci când acesta l-a trădat și a complotat împotriva lui cu conducătorii preoților?
A complotat vreodată cineva împotriva ta? Cum te-ai simțit?
Ai fost vreodată trădat de un prieten apropiat? Cum te-ai simțit?
Ai trădat vreodată pe cineva apropiat? Cum s-a simțit?