Author Archives: adrianbuhai

Șase zile în Siracusa

De fiecare dată când zbor deasupra norilor, mă gândesc la cuvintele pline de speranță din cartea Apocalipsei: “El vine pe nori și orice ochi Îl va vedea”. Creatorul universului va reveni în dimensiunea noastră, va restaura toate lucrurile la starea lor perfectă și va rămâne pentru totdeauna aici. El va fi Soarele nostru.

Siracusa, Sicilia, este destinația noastră de anul acesta. Un loc așezat pe coasta Mării Ioniene, recunoscut pentru ruinele antice.

Savurez o cafea americană la o cafenea italiană în timp ce așteptăm autobuzul care să ne ducă de la aeroportul din Catania către Siracuza.

Am ajuns la apartamentul nostru unde gazda ne așteaptă cu cheile. Am încercat să ne înțelegem prin semne și câteva cuvinte în română și italiană. Engleza noastră nu avea rost aici.

Alice a fost încântată de pătuțul ei din răchită, așezat pe roți iar Anna de căluțul în care se legăna lângă pătuț.

Am ieșit să vedem împrejurimile. În apropierea noastră era un monument al soldaților africani.

Am plecat spre cel mai apropiat restaurant, Zen&Janico, un restaurant construit pe trei nivele îmbinat perfect în stâncile de pe malul mării. Am servit o pizza la lumina felinarelor, admirând marea, peștii care se adunau în jurul luminii și stâncile care ieșeau din apă ca niște meteoriți căzuți din cer.

În prima zi am ieșit la alergat și am înconjurat insula Ortigia, o insulă legată de Siracusa prin pod. La răsărit era înnourat și soarele, ascuns după nori, iși arunca razele în marea albastră. După câteva minute cerul s-a întunecat, natura s-a dezlănțuit și norii negri s-au descarcat în marea albastră prin fulgerele și tunetele care brăzdau orizontul. Nu știu dacă ploaia era caldă sau eu eram încălzit de la alergare dar m-am simțit foarte bine, un duș răcoritor, bine venit direct din cer, după alergarea de dimineață.

Am plecat la plaja cea mai apropiată, cu câteva șezlonguri și umbrele așezate pe o stâncă. Am coborât în apă pe stânci și am explorat adâncimile folosind ochelarii de apă. Odată scufundat sub apă, o lume nouă se deschide, plină de vegetație prinsă de stânci și bancuri de pești viu colorați.

A doua zi, am plecat cu autobuzul către insula Ortigia. Ne-a prins prânzul, așa că, primul obiectiv a fost un restaurant din centrul insulei, care servea pizza la prânz. Italienii mănâncă pizza doar seara.

Am vizitat Castelul Maniace, construit pe malul mării în anul 1240 de către împăratul Frederick al II-lea. Am fost impresionați de odăile cu pereți din piatră masivă și ferestrele care se deschideau spre mare, dar și de arhitectura și geometria castelului.

A treia zi, am plecat spre Parcul Arheologic Neapolis. Primul obiectiv a fost Arena Romană. M-am așezat pe piatra veche de mai bine de 2000 de ani și mi-am imaginat lupta între gladiatori, cruzimea și sângele care curgea pentru distracția publicului.

Al doilea obiectiv din parc a fost Urechea lui Dionisie. O peșteră artificială în formă de ureche. Sunetele erau amplificate în interiorul ei, de parcă ne aflam în urechea unui uriaș.

Sclavii excavau de aici pietre pe care le foloseau pentru construcția orașului Siracusa.

Al treilea obiectiv a fost Teatrul Grecesc, unul dintre cele mai mari teatre din antichitate. În zilele noastre se organizează aici concerte de muzică clasică. M-am așezat pe bancă și mi-am imaginat că ascult muzică. Concertul a fost extraordinar.

A patra zi,am plecat în excursie cu barca în jurul insulei Ortigia și spre grotele marine, care se deschideau în fața noastră pe masură ce ne apropiam de ele, ca un monstru marin cu gura deschisă.

A cincea zi, am mers la Plaja Aranella. Plajele mari, cu nisip, sunt în afara orașului Siracusa, așa că am folosit taxi ca să ajungem acolo.

Seara, am încercat ceva nou cu băieții, Scuba Diving. Aproape de apartamentul nostru era Anemone Diving Center. Am plecat cu barca spre Tunara și am oprit într-o zonă stâncoasă potrivită pentru scufundări. Ne-am echipat cu costum de scafandru și tuburi de oxigen, am făcut un instructaj simplu, am învățat câteva semne cu care să comunicăm cu instructorul nostru în apă și ne-am aruncat în mare lăsându-ne pe spate de pe marginea bărcii. După câteva minute a venit și instructorul meu, Sebi. La început ținea el butoanele de urcare și de coborâre de la costum. Prima coborâre a fost dureroasă. Mă dureau urechile și simțeam că-mi explodează timpanul. I-am făcut semn instructorului că nu e prea bine, mi-a amintit să mă țin de nas și să suflu ca să mi se desfunde urechile, am făcut asta de câteva ori și durerea însoțită de panică au trecut. Am coborât în adânc aproximativ 8 metri și am început să explorăm lumea nouă. Vegetație și pești colorați de toate soiurile se mișcau în fața noastră. Starea mea de panică și de durere a fost înlocuită de pace, bucurie și uimire. Instructorul mi-a dat butoanele și îmi arăta doar pe unde să merg. Un pește cu un fel de aripi s-a ridicat dintr-un camuflaj perfect format din pietricele albe și a plecat la drum. L-am urmat și el ne-a condus spre o pesteră care se deschidea în fața noastră. Am intrat puțin la gura peșterii, dar instructorul mi-a făcut semn să revin. Probabil acolo era casa peștilor și nu voia să îi deranjăm :). După vreo jumătate de oră de plimbarea în orașul peștilor, instructorul mi-a arătat nivelul oxigenului și mi-a făcut semn că e momentul să ne întoarcem la suprafață. Nu eram sigur dacă a fost un vis sau realitate, dar, oricum, am fost într-o poveste. Peștii au fost gazda noastră și, cu bucurie, ne-au invitat să vedem paradisul lor. Oare așa arăta și lumea noastră înainte ca răul să pătrundă în ea? Oare așa va arăta Noul Pământ? Darius m-a întrebat la întoarcere, de ce nu am mai făcut asta până acum?

Pentru ziua a șasea, ultima zi din vacanța noastră, am planificat o excursie la muntele Etna, unul dintre cei mai mari vulcani activ din Europa. Punctul nostru de întâlnire cu ghidul a fost Piața Stesicoro, lângă amfiteatrul Roman din Catania.

Prima oprire a fost la ferma Oro d’etna, de la poalele muntelui, unde am putut gusta produse locale: miere, vin și ulei de măsline. Ghidul, o doamnă foarte pasionată de munte, vorbea despre muntele Etna, ca despre o persoană, prietena ei. Solul este foarte bogat în minerale și foarte productiv, așa că toate produsele au un gust puțin diferit. Foarte aproape de fermă am putut vedea lava care s-a oprit chiar la marginea satului în urma unei erupții mari din anul 1990.

În urma unei erupții vulcanice rezultă lavă vulcanică, bombe – roci mari care sunt aruncate din adânc – și cenușa vulcanică. Compoziția și culoarea lavei arată anul în care a avut loc erupția.

A doua oprire a fost la Valle Del Bove, o groapă adâncă de 1000 metri și cu diametrul de 10 kilometri formată în urma unor erupții vulcanice din antichitate. Ceața acoperea groapa, așa că am fost nevoiți să vedem câteva poze de pe telefonul ghidului și să ne imaginăm cum arată.

A treia oprire a fost la o peșteră formată de lava vulcanică în urma unor erupții din anii 1700. Am intrat, urmând ghidul care ne-a explicat cum a curs lava acum câteva sute de ani și a format această peșteră.

În final, am ajuns la cota 2000 și am putut face o plimbare prin cratere din antichitate și cratere recente, bombe vulcanice, lava vulcanică și praful vulcanic.

În ultima zi m-am trezit la răsărit să îmi iau rămas bun de la frumoasa Insulă Ortigia. Am alergat în jurul ei și am admirat răsăritul. Apoi am plecat spre Aeroportul Catania cu autobuzul.

Ca orice poveste frumoasă, vacanța noastră a ajuns la un final fericit.
Zburăm deasupra norilor către casa noastră de care ni s-a făcut dor.

Vârful Moldoveanu

M-am trezit cu noaptea-n cap și am spus în grabă rugăciunea lui David: “Du-mă pe stânca pe care n-o pot ajunge, căci este prea înaltă pentru mine!”. Am pornit cu gașca, pe patru roți, spre Cabana Viștea Mare. După doua ore de mers cu mașina prin întuneric, ceată, orașe, sate și gropi, a început să se crape de ziuă. La răsărit crestele munților au luat foc deodată. La apus încep să se vadă Munții Făgărașului. Ținta noastră este Vârful Moldoveanu. Visez sa fiu la înălțime câteva clipe din viața mea. Mai sus de atât nu se poate în tara noastră.

Am descălecat de pe patrupedele cu roti, nu mai voiau sa meargă prin gropi și bălți, și am pornit la deal pe malul pârâului Viștea, spre refugiul Valea Viștei. Ca de obicei am făcut poza de grup și am spus o rugăciune, fericiți, entuziasmați și odihniți. E momentul să vă prezint, gașca mea, băieții mei! Nouă băieți și o fată curajoasa, Daria!

Fară vreo explicație, Bucuria a inundat inima mea. Natura e într-o mișcare continuă în jurul nostru. Sunetul apei care curge, pasările care cântă, foșnetul frunzelor și mirosul proaspăt de dimineață creează un confort care te invită să te așezi pe o bancă de mușchi. Nu am putut rezista și ne-am așezat puțin. Numai stâncile stau nemișcate și ne invită să pășim pe ele. Pofta de scris a crescut în mine și gândurile încep să se zbată în mintea mea ca o pasăre captivă într-o colivie. Cu greu le țin închise, până găsesc cuvintele potrivite sa le scriu. Apoi simt o eliberare.

Am oprit la refugiul Valea Viștei să ne tragem răsuflarea și să îmbucăm ceva de dimineață. Trei turiști care au înnoptat acolo, iși fierbeau cafeaua pe o piatra mare încălzită la foc. M-am oprit să înfulec dintr-o tufă de zmeura din apropiere și am cules câte puțin și pentru gașcă.

Am pornit din nou la drum și am începute să vedem de aproape crestele muntelui care se înalțau semețe în fața noastră invitându-ne să le escaladăm. Soarele dă să răsară de după ele ca un mire din odaia lui de nuntă. Mergem călăuziți de triunghiul roșu și ne dăm cu părerea care dintre vârfuri este Vârful Moldoveanu. Posibil să fie vârful de după vârfuri, dar rămâne să vedem.

Valea Viștei rămâne în urma noastră și începe urcarea adevărată. Cu sudoarea frunții noastre înaintăm în ritm de dans. Am ajuns pe creasta muntelui și în sfârșit vedem vârful Moldoveanu. Cel mai înalt vârf din țară, aflat la 2544 metri altitudine. Ne odihnim puțin și pornim cu forțe proaspete să ne cățărăm pe stâncile din fața noastră.

Am ajuns la amiaza pe vârful Viștea Mare, am admirat puțin văile, lacurile și crestele munților și am pornit pe ultima parte a traseului, spre Vârful Moldoveanu.

Am ajuns în sfârșit pe Vârful Moldoveanu. M-a cuprins un sentiment de împlinire. Aici oamenii sunt prietenoși, salută și vorbesc cu noi. Am făcut poza de grup, am luat interviuri video, am mâncat și am pornit spre bază.

Un nor des vine spre noi dinspre Valea Viștei. În curând o să fiu cu capul în nori. La întoarcere am avut timp să admir din nou natura de pe valea râului Viștea. Este un loc feeric! Am remarcat în mod special mușchii așezați pe pietre care formează un covor moale și dau senzația că te afli într-o poveste, într-un castel împărătesc. Vă las să admirați castelul și promit să revin cu povestea escaladării următorului Vârf.

Alice și lumea din jurul ei

Privesc și sunt uimit cu câtă pasiune și perseverență descoperă Alice lumea din jurul ei.

Apucă lucrurile din jur cu mânuțele ei, le frământă și le învârte pe toate părțile privindu-le atent iar în final le duce la gură să le simtă gustul.

Acum învață să se ridice și să meargă în patru labe. Si cade și se ridică din nou și face asta de multe ori doar pentru a se deplasa câțiva centimetri și a cădea la loc.

Mi- ar plăcea să spun peste un an că am învățat-o pe Alice să meargă, sa vorbească, să mănânce, să recunoască lucrurile din jur, dar v-aș minți.

Nu pot decât să privesc și să ma uimesc cum învață singură.

Si mă întreb, cum ar arăta viața noastră dacă am continua acest proces de învățare și descoperire?

De ce la un moment dat, trecem nepăsători pe lângă lumea care ne înconjoară și nimic nu ne mai uimește?

Oare nu de asta le spune Isus ucenicilor că dacă nu vă faceți ca niște copilași, cu nici un chip nu veți intra în Împărăția Cerurilor?

O zi pe Piatra Craiului

Am pornit la ora 6 din Brașov spre Zărnești. Am lăsat mașina la Fântâna lui Botorog și am pornit spre Cabana Curmătura prin Prăpastia Zărneștilor, o vale săpata în stânci de un pârâu care curge de mii de ani.

Am ascultat ciripitul păsărilor, curgerea apei, clopotul vacilor, foșnetul frunzelor și am mirosit iarba acoperită de roua dimineții.

Am ajuns la Cabana Curmătura la 8.30. Turiștii abia s-au trezit și serveau micul dejun afara pe terasa. Am pornit mai departe spre vârful La Om prin Șaua Padinei.

Grupului nostru i s-a mai alăturat un câine voluntar de la cabană. Nu a vrut să ne spună cum îl cheamă, asa ca l-am numit Patrocle. A mers înaintea noastră pe traseu, o bună bucată de drum, ca un ghid adevărat.

A început urcușul adevărat. Am făcut pauze invitați de stâncile calcaroase, să ne așezam pe ele, cum se așează un rege pe tronul lui.

Am început sa am acel sentiment puternic ca mă aflu în Casa Tatălui meu, Creatorul. El este gazda și ne invita să fim oaspeții Lui.

Pietrele calcaroase s-au transformat în scări cu trepte formate din stânci ascuțite.

M-am rugat să putem ajunge în vârf. “Du-mă pe stânca pe care nu o pot ajunge caci este prea înaltă ca sa o pot urca.”

Am ajuns la 10.30 pe Șaua Tâmpei și am pornit pe creasta spre vârful Baciului (La Om). Indicatorul ne arata că mai avem 3 ore jumătate.

Pe creastă, mergeam pe o cărare îngusta printr-o pădure de jnepeni. M-am abătut puțin de la cărare și tufele de afine se așterneau sub picioarele mele ca un covor moale.

Un nor negru ne amenința din dreapta. Începem să discutam despre orientare în caz de lipsa de vizibilitate.

În fata noastră se întinde un perete de stânca tăiata cu linii drepte, probabil de șiroaiele de apa care curg când se topește zăpada.

Flori de colț albe, albăstrele, gălbenele și viorele colorează cărarea pietruita. Urmează un perete abrupt dotat cu frânghie. E bine ca mi-am adus mănușile.

Oare ce ne face sa ne simțim mai aproape de Dumnezeu pe vârf de munte? Diferența de nivel, frumusețea locurilor, măreția lor sau liniștea? Dacă ar fi diferența de nivel atunci în avion am avea un sentiment mult mai puternic. Cred că e liniștea, frumusețea, măreția naturii în stare ei originală, așa cum a fost creată, fără modificări, fără urbanizări. E ca atunci când intri într-o galerie de arta, simți prezenta artistului, chiar dacă nu e acolo fizic. Creația lui îl aduce aproape de tine.

Am ajuns la refugiul din Vârful Ascuțit. Un refugiu care poate să găzduiască 5 sau 6 persoane peste noapte sau în timp de furtună.

Am oprit sa mâncam și ne întrebam dacă vom ajunge pe lumina la Fântâna lui Botorog.

Pornim spre vârful La Om cu forte noi. Treptele pe care ne cățărăm, formate din colturile stâncilor, devin tot mai înalte și greu de escaladat. Fiecare vârf pare a fi cel mai înalt, destinația noastră, dar când ajungem pe el vedem un altul mult mai înalt.

O capră neagră admira peisajul puțin mai jos de noi. Două scări se înălțau abrupt în fata noastră, invitându-ne sa le urcăm.

Didi vine din urma și ne întreabă:

  • Ați mai auzit pană acum pe cineva sa urce muntele coborând cu spatele?

După o vreme de mers am înțeles întrebarea lui. Creasta avea urcușuri și coborâșuri abrupte. Didi cobora mereu cu spatele, sprijinit cu mâinile de stânci.

Vârful La Om se vede în fata noastră. Incă câteva vârfuri de traversat și ajungem la destinație.

Punctul culminant al urcării noastre este vârful La Om, cel mai înalt vârf din Piatra Craiului, 2238 metri. Am ajuns la ora 16, am oprit puțin să mâncam și sa facem poze, și am început sa coboram spre refugiul Grindu.

Am coborât crestele abrupte, și am ajuns la refugiul Grind la ora 18.00. Am coborât prin pădure La Table, am întâlnit acolo un cioban care păstea vacile și ne-a asigurat că suntem pe drumul bun și ca ajungem cu ziua la Fantana lui Botorog.

Am ajuns la mașină la 8.30 și am oprit în Râșnov sa mâncam la Restaurantul La Promenada.

Am avut timp să mai corectez și să pregătesc jurnalul de călătorie pentru a putea să fie publicat pe blog și să depănăm împreună câteva amintiri din timpul zilei.

Există înviere și viață?

Copacii din spatele casei au înflorit. Iarba de pe jos a prins culoare și se întinde ca un covor moale și răcoros. Câteva rândunele caută de zor locul potrivit pentru cuibul lor. În depărtare văd crestele munților încă acoperite cu zăpadă, reci și lipsite de viață, așteptând cu nerăbdare sa fie readuse la viața. Cu ceva timp în urmă, era la fel și în jurul meu. Natura suspina ca și cum ar fi fost în durerile nașterii așteptând să revină la viață. Acum e plină de viața, culoare, lumină și cântec.

Oare este de ajuns? Așa arată paradisul? Am atins apogeul existenței noastre? Mai este ceva dincolo de a sta tolănit în hamac în grădina din spatele casei într-o zi de primăvară? Oare am putea rămâne veșnic în acest mic paradis?

Dar, ce se întâmplă dincolo de gard? Dar dincolo de granițele țării noastre? De ce exista suferință? De ce există copii care mor de foame, războaie care nu se termină, copii și femei exploatate pentru profit, atacuri teroriste, boală, moarte, cutremure și tsunami? Nu trebuie să merg așa departe ca să văd răul. El este în mine. Egoism, invidie, lăcomie și răutate.

De ce sărbătorim la Paște moartea și învierea lui Isus? Anna mi-a zis că povestea învierii lui Isus e frumoasă, dar povestea despre moartea pe cruce e urâtă.

Și cum să nu fie urâtă? Iuda îl vinde pe treizeci de arginți, Petru se leapădă de el jurând că nu îl cunoaște și toți ceilalți ucenici îl părăsesc. Este judecat și acuzat pe nedrept, scuipat și batjocorit de soldații romani, biciuit și forțat să își ducă crucea purtând coroana de spini, condamnat la moarte de către propriul popor și răstignit între doi tâlhari. Și păcatele noastre, pentru care a plătit prin moartea lui, sunt urâte.

Dar pe cât de urâtă e moartea Lui, pe atât de glorioasă e învierea. Înger din cer coboară și rostogolește piatra de la intrare din mormânt. Soldații care păzeau mormântul, îngroziți și înspăimântați, cad la pământ. Isus se arată Mariei, apoi ucenicilor, apoi la peste cinci sute de oameni. Îl învită pe Toma să pipăie rănile din mâna și din coasta lui, pregătește micul dejun pe malul mării Galilei și îi invită pe ucenici să mănânce. Mănâncă pește și pâine ca să le demonstreze că nu este o stafie.

Fără înviere nu este speranță. Speranța că și noi vom învia. Speranța că răul va fi eradicat.

Natura revine la viață în fiecare primăvară și ne arată că există înviere și viață!

Hristos a înviat!

Cine mi-a furat bucuria?

O caut dimineața în ceașca de cafea, când citesc din sulul profetului Isaia, când meditez la ce o să se întâmple peste zi, când mă rog. Aprind lampa de la birou să o văd bine, dacă apare pe undeva prin cameră. O caut când conduc spre birou și în drum îmi las copiii la școală, o caut în discuțiile cu ei. Aprind farurile de la mașină să văd dacă nu cumva e prin ceața de pe drum în fața mea. O caut la birou când beau a patra ceașcă de cafea, când discut cu colegii sau rezolv problemele unui client. Când lucrez la un proiect și proiectul nu vrea să lucreze cu mine, când citesc câte un email de la contabilă cu impozitele astronomice de luna asta, când sunt informat de o nouă lege dată peste noapte de guvernanți incompetenți. Mă ridic de pe scaun de la birou și mă așez în fotoliu. E lumină mai multă acolo și poate că am să o găsesc. O caut seara acasă într-o carte, într-o plimbare cu Violeta, într-o plimbare cu bicicleta, într-un film bun. Aștept să vină weekend-ul, sigur o voi găsi. Duminica dorm cincisprezece minute la amiază, sigur am să văd altfel lucrurile. Mă întâlnesc cu prietenii, joc tenis și facem planuri împreună. Ne plimbăm în natură, poate se ascunde printre copaci.

De câțiva ani, am cunoscut pe cineva care a găsit-o. Am început să cred din nou că există. O fi ascunsă undeva sau cineva mi-a furat-o. Anna, fetița mea, la șase ani are bucuria. Și o are din plin. Se bucură când vin acasă, îmi sare în brațe și mă strânge tare. Se bucură când merge la școală de fiecare literă învățată, de fiecare proiect realizat. Îmi aduce în weekend caietele să le văd și le prezintă cu atâta pasiune de parcă ar fi operele lui Michelangelo. Se bucură când citim și trăiește cu pasiune tot ce se întâmplă pe insula misterioasă al lui Jules Verne. Se bucură când mergem cu bicicleta, se bucură de discuțiile pe care le avem și mă provoacă să continuăm discuția despre univers, planete, galaxii, dumnezeu, nava spațială pe care o va construi, viteza luminii, găurile negre.

Dar mie, cine mi-a furat bucuria? Ma bucur de bucuria ei, dar e bucurie la mana a doua. Am momente de bucurie dar sunt atât de scurte că am impresia că nu au fost.

Citesc în biblie că bucuria e poruncă, dar e și roada duhului, a unei vieți transformate. Mintea mea nu poate să cuprindă. Ori e o poruncă ori e o roadă, că doar nu poți porunci mărului să facă mere. Numai Creatorul poate să facă așa ceva. El a blestemat smochinul că nu a făcut roade și smochinul s-a uscat.

Citesc în biblie că dacă nu mă fac ca un copilaș, ca Anna, cu nici un chip nu voi intra în Împărăția lui Cerurilor. Acolo este dragoste, bucurie, pace. Dar cum pot eu să mă fac ca un copilaș? Pot eu să intru a doua oară în pântecele mamei mele și să mă nasc? Mintea mea nu poate să cuprindă nici asta, nici mintea lui Nicodim nu cuprindea ideea și era mai deștept decât mine.

Până una alta, vă rog, vă implor, spuneți, cine mi-a furat bucuria? Să mi-o dea înapoi! Vreau să mă bucur de soare și de ceață, de lumină și de întuneric, de reușite și eșecuri, de vacanță și de muncă, de oameni și de singurătate, de prosperitate și de sărăcie, de natură și de orașul aglomerat. Vreau să mă bucur cum mă bucuram când mergeam cu vaca la păscut dimineața pe dealul din spatele casei bunicii. Cântam împreună cu păsările și meditam cu norii de pe cer. Și vaca asculta de mine cu bucurie. Gata, o să mă bucur, am fost creat să mă bucur! O să mă bucur de Creator și creația Lui!

Șapte zile în Franța

Am plecat Miercuri, la ora 3 după amiaza din Brașov spre aeroportul internațional Sibiu. M-am relaxat pe bancheta din spatele mașinii cu Anna în brațele mele și Adeus la volan. Am admirat priveliștea și am încercat sa las în urma stresul acumulat în ultima perioada la birou. Avionul trebuia sa plece spre Paris la 18.35 dar a avut o întârziere de 1 ora și jumătate datorită condițiilor meteo din Germania. Am așteptat în avion tot acest timp, pregătiți pentru decolare.

In final am decolat și zburam deasupra norilor pufoși.

Am aterizat cu întârziere pe aeroportul din Bouveau și am luat Uber pana la hotel. Șoferul era localnic, vorbea greu engleză, destul cât sa ne spună ca are 2 joburi, taxele sunt mari, are o fetița de 3 luni și muncește mult sa poată sa își întrețină familia. Am ajuns aproape de miezul nopții la hotelul Mercure unde ne-am cazat.

In prima zi, Joi dimineața, după micul dejun am început activitatea noastră împreuna. Anul acesta am propus sa facem fiecare povestea vieții noastre. Reflectam la viața noastră, evenimente pozitive sau negative și oameni care ne-au influențat pozitiv sau negativ. Anna a fost captivată și ea, și a început sa deseneze și sa scrie cu pasiune.

Apoi am ales sa vizităm Turnul Effel. După ce am schimbat de 3 ori metroul, am stat de 3 ori la coada la securitate, bilete și lift și am urcat câteva sute de scări, iată-ne în vârf la 300 metri înălțime, admirând Parisul.

Anna a fost supărata de cozile lungi și singurele lucruri de care s-a bucurat au fost că am cărat-o după cap pe scări și ne-am uitat la un filmuleț despre Turnul Eiffel într-o sală multimedia. A fost o zi obositoare și o data ajunși la hotel am căzut cu toții istoviți în somn adânc.

A doua zi, Vineri, am plecat spre Disney Land. Am încercat și eu cu Adeus și Darius câteva Roller Coaster generatoare de adrenalina.

Am intrat în lumea poveștilor pe care le citim cu Anna la culcare. Spre seară Anna nu s-a mai oprit din dansat în noua ei rochie de Tinkerbell.

E o lume imaginara și nu putem rămâne veșnic în ea, asa că am luat metroul și ne-am întors la hotel în lumea reala.

A treia zi, Sâmbătă, ne-am împărțit în doua grupuri. Violeta și Anna au mers în parc iar eu cu Adeus și Darius am pornit spre Muzeul Louvre.

Construit în 1190-1202, Muzeul Louvre a fost inițial o fortăreața care apăra orașul. A fost construită de regele francez Philippe Auguste. Apoi a fost un palat care găzduia atât puterea politica cât și artiști. În 1793 a devenit muzeu.

Nivelul – 1 opt sute de ani de istorie de la fortăreața la rezidenta regală.

Nivelul 0 – Antichități egiptene, orientale și grecești
Marele sfinx.

Statuia zeului Horus.

Faraoni din 1391 înainte de Cristos.

Morminte, cripte și Mumii egiptene.

Păstrare trupului mortului ii garanta acestuia accesul la lumea de dincolo și îl ferea de pericolul de a deveni un spirit călător.
Antichități grecești – Venus din Milo

Nivelul 1 – Pictori italieni
Monalisa

Nivel 2 – pictori francezi
Pavel, predicând evanghelia in Efes. Oamenii au adus cărțile de vrăjitorie și le-au ars in piața. In fiecare an de 1 Mai din 1630 pana in 1707, in catedrala Notre-Dam pictorii decorau catedrala cu o pictura mare cu o tema din biblie. Aceasta pictura a fost prezentată in anul 1649, realizată de pictorul Eustache LE SUEUR.

Seara am mers la Notre-Dame. Am intrat in biserica și am încercat sa ascultam predica preotului catolic. Era in franceza. Am primit un pliant in engleză care explica câte ceva din ce se intampla acolo.

Violeta și Anna au petrecut in parcul Vvillette de lângă hotelul unde am fost cazați. Un parc cu locuri de joaca, spații verzi, canal si vapoare.

A patra zi, Duminica, am plecat cu trenul spre Caen, Normandie. Următoarele 3 zile speram sa putem sa ne odihnim putin pe plaja din Berniere-sur-Mer, Canalul Manecii, care face legătura între Marea Nordului și Marea Celtica.

Am găsit aici o gazdă prietenoasă, care ne-a adus cheia la un apartament frumos decorat, colorat, un coș cu fructe, cafea și mâncare pentru mic dejun BIO.

A cincea zi, Duminica, am continuat să lucrăm la My life Project. Astăzi am vorbit despre visurile noastre. Unul din visurile mele pe termen lung este să vizitez în fiecare an cu familia și mai târziu cu familiile copiilor noștri o țara noua. Dimineața, marea e la reflux și apa se retrage cam 100 metri. Seara e mai potrivit pentru plajă deoarece apa revine spre mal. Am așteptat autobuzul într-un parc, Darius și Anna au făcut cățărători.

Am luat autobuzul spre Musée du Mur de l’Atlantique, la 14 kilomnetri de aparatamentul unde am fost cazați.

Buncărul a fost construit de nemți în timpul celui de al doilea război mondial când au ocupat Franța și făcea parte din Zidul Atlantic. In 1944 a fost cucerit de forțele aliate și soldații nemți ascunși în buncăr au fost arestați.

A șasea zi am continuat activitatea noastră, My life project, într-un parc din apropiere. Am vorbit despre miracole din viața noastră, evenimente și oameni pe care Dumnezeu i-a folosit în mod evident să-și lase amprenta asupra vieții noastre și am rămas pe plajă, o plajă liniștită, un vânt ușor care adia, și puțini oameni prezenți.

A șaptea zi, Miercuri, am pornit spre casă. Am plecat pe jos spre gara din Saint-Aubin-sur-Mer și am luat autobuzul către Caen. Am așteptat o ora trenul, timp în care Adeus au cântat la pianul din gara pentru noi și pentru trecători.

Din Caen am luat trenul spre Paris. În Paris, am luat Uber și am pierdut trenul spre Beauvais, datorită aglomerației din trafic, așa că am continuat cu Uber pâna la Aeroportul din Beauvais.

Ca orice petrecere care ține șapte zile și șapte nopți, și petrecerea noastră s-a terminat. Dacă a meritat sau nu lăsam pe cititori sa judece, noi ne îmbarcăm în avion cu speranța că o sa dormim în noaptea aceasta în paturile noastre de acasă.

Rugă

Doamne, de ce te ascunzi?
Tatăl nostru din ceruri, de ce rămâi în tăcere?

Corupții conduc țara,
și minciuna lor este ridicată la rang de adevăr.

Ei asupresc pe cei slabi,
ademenesc pe cei neștiutori,
vorbesc fără înțeles, folosind cuvinte încâlcite,
și aruncă în jurul lor săgeți otrăvitoare.

Ridică-te Doamne,
arată-ți dreptatea Ta.

De dragul orfanului, a văduvei și a celor asupriți,
salvează țara din mâna oamenilor fărădelege.

Speranța noastră s-a dus,
am scăpat din ghearele leului,
și am căzut pradă unei haite de lupi.

Frații și surorile noastre au plecat peste hotare,
muncesc ca robi în țări străine,
sperând la o viață normală.

Ridică-te Doamne,
iartă țara de nelegiuirile ei,
iartă-ne că am tăcut atunci când trebuia să vorbim,
iartă-ne că ne-am ascuns atunci când trebuia să ieșim în față.

Ridică oameni drepți,
care să conducă țara spre normalitate.
Scapă-ne de corupți,
și așează în locuri de cinste oameni integri.

Bunica mea Raveca

Astăzi ne-am luat la revedere de la bunica noastră Raveca:

Suntem aici să plângem. Boala și moartea aduc suferință, despărțire și plâns.

Ne-am despărțit de bunicul nostru, Tata bun cum îi spuneam noi, cu 18 ani în urmă. Acum ne despărțim de bunica noastră, mama bună.

Suntem aici să ne uităm cu băgare de seamă la sfârșitul alergării ei și să vedem cu ce fel de moarte l-a glorificat ea pe Dumnezeu?

Suntem aici să celebrăm. Sărbătorim viața și lucrarea bunicii noastre Raveca, moștenirea pe care ea a lăsat-o în urmă.

Bunica noastră a avut o filosofie de viață simplă. Când o întrebam ce mai face ea răspundea simplu și blând:

“Ce dă bunul Dumnezeu de pe o zi pe alta”.

Îmi place să întreb oamenii pe care îi întâlnesc care este proiectul lor de viață? Ce visează de la viața lor? Unii îmi vorbesc despre casa pe care vor să o construiască, alții despre școala pe care vor să o termine, alții despre copiii pe care vor să îi vadă mari așezați la casele lor, alții despre o afacere pe car e vor să o facă, alții despre biserica, misiune sau diverse proiecte în care sunt implicați.

Bunica mea răspundea simplu și blând.
“Ce dă bunul Dumnezeu de pe o zi pe alta”.
Și a trăit simplu și blând dar impactul vieții ei a fost mare!

Când bunul Dumnezeu i-a dat un soț, ea a fost o soție credincioasă.

Bunicul meu se trezea la ora patru dimineața și, la lumina felinarului, citea Biblia, se ruga și cânta. Api pleca la  drum și făcea aproape o oră până la stația de autobuz de unde pleca spre Bistrița. Acolo lucra cu normă întreagă ca și manipulant la o magazie de piese auto. Seara ajugea acasă pe la ora cinci – șase. Când știam că se apropie, bunica ne trimitea în ocol să-l uiuim (așa se numea strigătul nostru) “Ăi, măi tată buuun…!”. Dacă el se apropia, din vale, răspundea “Ăi, măi Adi măi…!” iar eu anunțam pe bunica că poate să încălzească mâncarea, bunicul ajunge imediat. Și bunica pregătea mămăliga caldă pe masă, cu brânză în mijloc, învelită cu prosop, tigaia cu tocănița și murăturile. Și îl așteptam pe bunicul să cinăm împreună.

Când bunul Dumnezeu i-a dat un copil, pe tata, ea l-a crescut și educat cu dragoste.

Când bunul Dumnezeu i-a dat pământ, ea l-a lucrat cu dragoste. A cultivat porum, grâu, fasole, roșii, castraveți și noi o ajutam vara la prășit.

Când bunul Dumnezeu i-a dat animale, ea le-a îngrijit cu dragoste. Avea vacă, porc și găini. Și noi o ajutam vara să le hrănească.

Când bunul Dumnezeu i-a dat nepoți, ea i-a primit cu drag în casa ei.

Ne primea cu drag în fiecare vacanță de vară la Rebra în Valea Rușorului, așa se numește zona în care era casa bunicilor. Era o poteca care duce pe vârful unui deal, formată pe malul unui pârâu, pavată cu stânci în forma lor naturală, potecă pe care mașinile nu pot urca. Ocolul era deschis, nu avea poartă și în spate era șura și grajdurile. 
În spatele șurii era un măr de vară în care ne simțeam tare bine vara imediat ce merele începeau să fie bune de mâncat. Mă trimitea de câteva ori pe zi să aduc apă de la izvor cu găleata. 
Dimineața, mergeam cu vaca pe deal și o lăsam să pască până când roua de pe iarbă se ridica și soarele ardea prea tare. Eram singur, cântam și meditam. Mergeam în pădure să culegem ciuperci sau hribe, afine sau zmeură. Când veneam acasă prăjeam direct pe plită hribele mici cu sare. Erau ca niște păhărele, cu miros și gust plăcut.

Când bunul Dumnezeu i-a dat o mamă bolnavă, pe străbunica noastră, Tâna cum îi spuneam noi, ea a îngrijit-o până la capăt cu dragoste.

Când bunul Dumnezeu i-a dat un soț bolnav, ea l- a îngrijit cu dragoste. 

Nu pot să uit cât de des o striga bunicul de pe pat “Ravecă” și ea venea imediat și îi slujea. Asta e adevărata dragoste. Să îți dai viața, să o investești, să o cheltui, pentru prietenii tăi. A lăsat moștenire asta și tatăl meu și mama mea au îngrijit-o la fel pe ea până în ultima clipă.

Când bunul Dumnezeu i-a dat o boală și a rămas la pat, ea a dus-o până la capăt și a primit slujirea copiilor ei.

Și astăzi bunul Dumnezeu a chemat-o acasă. Să se întâlnească cu cel pe care l-a slujit o viață întreagă, cu Isus Cristos.

Și impactul vieții ei a fost mare. Vedeți aici cinci familii sănătoase, pentru că bunica mea a acceptat smerită “Ce i-a dat Dumnezeu de pe o zi pe alta”

Suntem aici să sperăm. Speranța noastră este că învierea și viața veșnică sunt reale. Că bunicul și bunica sunt acum împreună și bunul Dumnezeu pe care l-au slujit i-a primit ca un tată.

Sperăm că într-o zi vor învia, și îi vom revedea! Trupul ei care acum se va descompune, într-o zi o să fie refăcut complet ca trup de slavă și nu o sa mai fie afectat de boală și moarte.

Bunul Dumnezeu pe care l-a slujit toată viața o să îi spună: „Bine, rob bun și credincios! Ai fost credincios peste puține lucruri, te voi pune responsabil peste multe! Intră în bucuria stăpânului tău!“

Și o să îi dea ceva extraordinar de făcut, dar de data asta nu de pe o zi pe alta ci pentru veșnicie!

Black church

Black Church arises like a giant in the midst of other buildings from the center of Brașov, Romania.  It was built during the 14 – 15 century in Gothic style and it is 89 m long, 38 m wide and 42 m high.

The large-scale building of the church, dedicated to the Holy Virgin Mary, began in 1383. It was supported by the Catholics using letters of indulgence and numerous donations from kings, popes and high clerics. The impressive size, which makes the Black Church the largest church building from the Southeast Europe, was not a result of real need of space, but an expression of political and economic power of the citizens. After Luther’s Reform started in west Europe, the new ideas reached Transylvania too, where they found fertile soil. The people of Brașov were the first in Transylvania who decided to follow a new direction in their faith by implementing the reform.

Johannes Honterus (1498-1549), played an important role as a reformer in Transylvania. He wrote the ‘Booklet of the Reform’ and persuaded the council of Brașov to implement the Reform in the city. In 1544 he was elected as first evangelic parish priest and the church ceased to be a Catholic church and became an Evangelical Lutheran Church.

In 1689 a great fire broke out and the entire town went up in flames. The church burnt down as well. The roof and a large part of the objects from the interior were torched. Due to this fire and the colour of stones after the fire the church was renamed Black Church.

When you enter in the Black Church yard coming from Council Square of Brașov, it is like you go back in time. The pavement is old and you can feel the stones under your feet. If you walk around the Black Church through the church yard,  you can see the old buildings surrounding the Black Church. Two of them belong to the Evangelical Lutheran Church of Brașov. In front of the church stands the evangelic parish house built during the 14 century. In the right part stands the Honterus High School, built in 1541. Between the church and the high school stands the imposing statue of Johannes Honterus, the first Lutheran Evangelical priest and the founder of the school, pointing out with his right hand toward the school and holding in his left hand an open book, that bears the titles ‘Booklet of the Reform’ and ‘School Regulation’. The statue shows us that there is a strong relation between the Reform in Transylvania initiated by Honterus and the school founded by the same person. For Honterus it was not enough to reform the religion of the people but he also reformed the education system and set up the foundation for modern schools in Romania.

The church building is made out of huge stones with no plaster or paint. If you go near the building you can see, touch and smell the stones over which the centuries have passed. On some of the rocks in the northern part of the building rose moss tree. If you look up, you feel small compared to the 42-meters building and 65-meters tower.

The doors are made of old carved wood. When you enter through the door you can see the colour and smell the old wood. If you open or close the door, you can hear the sound of the old hinges and door handles. All the side doors are closed. You can enter just through the biggest door in front of the church building.

Above the main door there is a 65-meter tower with a big clock on the front side. In the tower there are three bells. The big bell weights 6000 kg and was cast in 1858. The middle bell was cast in 1839  and weighs about 1000 kg. The smallest bell weights 250 kg and is dated from 1791. In order to toll the big bell manually, six men were needed. Since 1970 the bells are tolled electrically. The middle bell is tolled in the morning, at noon and in the evening on work days, announcing the services. It also tolls for funerals or danger. You can hear the sound from far away and the sound wears with it the history and the events announced over the centuries.

Once you enter the main door, through the porch, you arrive in the central Nave, the biggest part of the interior building. In the back there are the tailors’ pews decorated with two tables illustrating the ten virtues: Diligence, Hope, Wisdom, Temperance, Chastity, Patience, Generousness, Love, Goodness and Godliness.

If you take a look in the central nave, you can see the pulpit high in the center of the nave. In an evangelical service, the most important element is the sermon. This is why the baroque pulpit is placed high in the center of the church space. Symbolically Moses with the Tablets of the Law bears the pulpit. Above the pulpit there is a roof and on the roof are carved the four evangelists. Above all, it is carved the risen, glorious Christ with a flag in his hand. The staircase to the pulpit is closed by a wooden door, displaying a passage from the Bible, from Jeremiah 1, The Call of Jeremiah.

In order to listen to the sermon and to see the preacher, the members of the congregation sit down. After the reformation the church was filled with benches and pews. The members of the congregation were able to sit in pews, grouped by their guild. The leaders of the city sat in their pews in front of the pulpit. The members of the poor guilds placed theirs pews in the most remote corners of the central nave, far from the pulpit. The place occupied in the church by one member was an image of his guild and social status. The pews are located on margins and the benches in the middle are for visitors or poor members. The benches allow the visitors to face the altar at the beginning of the religious service, afterward turning backward to the pulpit in order to listen the sermon.

As you go toward the altar on the left side you can admire a big oil painting on the wall which represents Honterus reading his “Booklet of the Reform” in front of the council and the group of the One Hundred, on December 26, 1543. This was the decisive moment when the council decided to implement the Reform in Brașov and the church was turned from a Catholic church to an Evangelical Lutheran Church.

The triumphal arch separates the altar from the central nave. Under the triumphal arch there is a bronze baptismal font. It was cast in 1472 and is surrounded by a wrought-iron gate. It is the baptismal where baby children were baptized.

On the right side of the baptismal font, after the triumphal arch, stands the chancel, a place reserved for the priest and the choir. In the middle of the chancel, stands the Altar constructed in 1866. In the middle of the altar there is a big painting which represents Jesus during the sermon on the Mount. On both sides of this painting there are statues representing the four evangelists, two of them on each side. Under the big painting there is a relief which shows the oath of the councilmen on the ‘Booklet of the Reform’ written by Honterus.

Even if Luther preached the salvation through faith only and the priesthood of all believers, the reformed church buildings remained the same with a separate place for clerks and baptismal where baby children continued to be baptized before being able to believe in Christ.

If you turn back, you can contemplate the big organ standing on the gallery at the end of the Nave. The central element of the evangelical worship is the participation of the community in communal singing. The accompanying instrument and the music are very important. The big organ has 3993 pipes and the largest pipes are up to ten meters high. It has 4 manuals of 56 keys, one pedal of 27 keys and 76 steps. The organ was built between 1836 and 1839 and was restored between 1998 and 2001. The big organ is still in use nowadays during the traditional concert held in Black Church and is the main attraction for the visitors.

When I entered the church as a visitor, I paid a ticket. Inside the church it was very cold. They could not heat the building during the winter, because it is too expensive, so the few remnant members of the congregation moved their services in a smaller building.

I was very impressed by the beginning and the history of this church. It was the center of life in the city and the priest was an important man heard by the ruler of the city. I was also impressed that in an orthodox and catholic country Honterus could bring the reformation and all the city was converted to the Evangelical Lutheran creed.

I was very sad to see the fall of the great church. It is a cold and empty building visited by tourists and from time to time there are hosted concerts. But what is the church? Is it a building? In the time of Jesus and the apostles there were no dedicated buildings. They were meeting in homes. The church is the Bride of Christ, is the Body of Christ, is the House of the Lord. It is not a building. It is not a denomination and it is not an organization. It is the people of God from all nations, tribes and languages who have believed in Christ and “washed their robes and made them white in the blood of the Lamb”. This is the church that Jesus said about: “the gates of Hades will not overcome it”.