• 

Privesc și sunt uimit cu câtă pasiune și perseverență descoperă Alice lumea din jurul ei.

Apucă lucrurile din jur cu mânuțele ei, le frământă și le învârte pe toate părțile privindu-le atent iar în final le duce la gură să le simtă gustul.

Acum învață să se ridice și să meargă în patru labe. Si cade și se ridică din nou și face asta de multe ori doar pentru a se deplasa câțiva centimetri și a cădea la loc.

Mi- ar plăcea să spun peste un an că am învățat-o pe Alice să meargă, sa vorbească, să mănânce, să recunoască lucrurile din jur, dar v-aș minți.

Nu pot decât să privesc și să ma uimesc cum învață singură.

Si mă întreb, cum ar arăta viața noastră dacă am continua acest proces de învățare și descoperire?

De ce la un moment dat, trecem nepăsători pe lângă lumea care ne înconjoară și nimic nu ne mai uimește?

Oare nu de asta le spune Isus ucenicilor că dacă nu vă faceți ca niște copilași, cu nici un chip nu veți intra în Împărăția Cerurilor?