Copacii din spatele casei au înflorit. Iarba de pe jos a prins culoare și se întinde ca un covor moale și răcoros. Câteva rândunele caută de zor locul potrivit pentru cuibul lor. În depărtare văd crestele munților încă acoperite cu zăpadă, reci și lipsite de viață, așteptând cu nerăbdare sa fie readuse la viața. Cu ceva timp în urmă, era la fel și în jurul meu. Natura suspina ca și cum ar fi fost în durerile nașterii așteptând să revină la viață. Acum e plină de viața, culoare, lumină și cântec.

Oare este de ajuns? Așa arată paradisul? Am atins apogeul existenței noastre? Mai este ceva dincolo de a sta tolănit în hamac în grădina din spatele casei într-o zi de primăvară? Oare am putea rămâne veșnic în acest mic paradis?

Dar, ce se întâmplă dincolo de gard? Dar dincolo de granițele țării noastre? De ce exista suferință? De ce există copii care mor de foame, războaie care nu se termină, copii și femei exploatate pentru profit, atacuri teroriste, boală, moarte, cutremure și tsunami? Nu trebuie să merg așa departe ca să văd răul. El este în mine. Egoism, invidie, lăcomie și răutate.

De ce sărbătorim la Paște moartea și învierea lui Isus? Anna mi-a zis că povestea învierii lui Isus e frumoasă, dar povestea despre moartea pe cruce e urâtă.

Și cum să nu fie urâtă? Iuda îl vinde pe treizeci de arginți, Petru se leapădă de el jurând că nu îl cunoaște și toți ceilalți ucenici îl părăsesc. Este judecat și acuzat pe nedrept, scuipat și batjocorit de soldații romani, biciuit și forțat să își ducă crucea purtând coroana de spini, condamnat la moarte de către propriul popor și răstignit între doi tâlhari. Și păcatele noastre, pentru care a plătit prin moartea lui, sunt urâte.

Dar pe cât de urâtă e moartea Lui, pe atât de glorioasă e învierea. Înger din cer coboară și rostogolește piatra de la intrare din mormânt. Soldații care păzeau mormântul, îngroziți și înspăimântați, cad la pământ. Isus se arată Mariei, apoi ucenicilor, apoi la peste cinci sute de oameni. Îl învită pe Toma să pipăie rănile din mâna și din coasta lui, pregătește micul dejun pe malul mării Galilei și îi invită pe ucenici să mănânce. Mănâncă pește și pâine ca să le demonstreze că nu este o stafie.

Fără înviere nu este speranță. Speranța că și noi vom învia. Speranța că răul va fi eradicat.

Natura revine la viață în fiecare primăvară și ne arată că există înviere și viață!

Hristos a înviat!