O caut dimineața în ceașca de cafea, când citesc din sulul profetului Isaia, când meditez la ce o să se întâmple peste zi, când mă rog. Aprind lampa de la birou să o văd bine, dacă apare pe undeva prin cameră. O caut când conduc spre birou și în drum îmi las copiii la școală, o caut în discuțiile cu ei. Aprind farurile de la mașină să văd dacă nu cumva e prin ceața de pe drum în fața mea. O caut la birou când beau a patra ceașcă de cafea, când discut cu colegii sau rezolv problemele unui client. Când lucrez la un proiect și proiectul nu vrea să lucreze cu mine, când citesc câte un email de la contabilă cu impozitele astronomice de luna asta, când sunt informat de o nouă lege dată peste noapte de guvernanți incompetenți. Mă ridic de pe scaun de la birou și mă așez în fotoliu. E lumină mai multă acolo și poate că am să o găsesc. O caut seara acasă într-o carte, într-o plimbare cu Violeta, într-o plimbare cu bicicleta, într-un film bun. Aștept să vină weekend-ul, sigur o voi găsi. Duminica dorm cincisprezece minute la amiază, sigur am să văd altfel lucrurile. Mă întâlnesc cu prietenii, joc tenis și facem planuri împreună. Ne plimbăm în natură, poate se ascunde printre copaci.

De câțiva ani, am cunoscut pe cineva care a găsit-o. Am început să cred din nou că există. O fi ascunsă undeva sau cineva mi-a furat-o. Anna, fetița mea, la șase ani are bucuria. Și o are din plin. Se bucură când vin acasă, îmi sare în brațe și mă strânge tare. Se bucură când merge la școală de fiecare literă învățată, de fiecare proiect realizat. Îmi aduce în weekend caietele să le văd și le prezintă cu atâta pasiune de parcă ar fi operele lui Michelangelo. Se bucură când citim și trăiește cu pasiune tot ce se întâmplă pe insula misterioasă al lui Jules Verne. Se bucură când mergem cu bicicleta, se bucură de discuțiile pe care le avem și mă provoacă să continuăm discuția despre univers, planete, galaxii, dumnezeu, nava spațială pe care o va construi, viteza luminii, găurile negre.

Dar mie, cine mi-a furat bucuria? Ma bucur de bucuria ei, dar e bucurie la mana a doua. Am momente de bucurie dar sunt atât de scurte că am impresia că nu au fost.

Citesc în biblie că bucuria e poruncă, dar e și roada duhului, a unei vieți transformate. Mintea mea nu poate să cuprindă. Ori e o poruncă ori e o roadă, că doar nu poți porunci mărului să facă mere. Numai Creatorul poate să facă așa ceva. El a blestemat smochinul că nu a făcut roade și smochinul s-a uscat.

Citesc în biblie că dacă nu mă fac ca un copilaș, ca Anna, cu nici un chip nu voi intra în Împărăția lui Cerurilor. Acolo este dragoste, bucurie, pace. Dar cum pot eu să mă fac ca un copilaș? Pot eu să intru a doua oară în pântecele mamei mele și să mă nasc? Mintea mea nu poate să cuprindă nici asta, nici mintea lui Nicodim nu cuprindea ideea și era mai deștept decât mine.

Până una alta, vă rog, vă implor, spuneți, cine mi-a furat bucuria? Să mi-o dea înapoi! Vreau să mă bucur de soare și de ceață, de lumină și de întuneric, de reușite și eșecuri, de vacanță și de muncă, de oameni și de singurătate, de prosperitate și de sărăcie, de natură și de orașul aglomerat. Vreau să mă bucur cum mă bucuram când mergeam cu vaca la păscut dimineața pe dealul din spatele casei bunicii. Cântam împreună cu păsările și meditam cu norii de pe cer. Și vaca asculta de mine cu bucurie. Gata, o să mă bucur, am fost creat să mă bucur! O să mă bucur de Creator și creația Lui!