Te-a mustrat vreodată conștiința cu privire la o faptă pe care ai făcut-o, o vorbă pe care ai rostit-o sau un gând pe care l-ai avut? Te-a mustrat vreodată conștiința cu privire la o faptă pe care nu ai făcut-o și trebuia să o faci sau o vorbă pe care nu ai rostit-o și trebuia să o rostești?

Dacă da, înseamnă că umbli în lumină, adevărul este în tine, conștiința ta este vie.

“Dacă zicem că n-avem păcat, ne înșelăm singuri, și adevărul nu este în noi.” (1 Ioan 1:8)

Dacă nu, te înșeli. Adevărul nu este în tine, nu umbli în lumină, conștiința ta a fost înăbușită. Adevărul a fost înăbușit de nelegiuirea ta, de păcatul tău.

Tendința noastră firească este să ascundem păcatul, greșeala noastră, să nu o scoatem la lumină, să o mușamalizăm sau să o justificăm comparându-ne cu alții.

Las că nu a fost așa de grav. Toată lumea face la fel. Vecinul meu a procedat la fel. Am fost constrâns de împrejurări.

Când ne comparăm cu standardul pe care Isus l-a fixat „Fiți perfecți după cum Tatăl vostru din ceruri este perfect” (Matei 5:48) este o singură rugăciune pe care o putem face, rugăciunea vameșului din templu: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!” (Luca 18:13)

Consecințele tăcerii, ascunderii păcatelor noastre, mușamalizării lor, acoperirii lor, sunt devastatoare:

Neliniște interioară: „Câtă vreme am tăcut, mi se topeau oasele de gemetele mele necurmate. Căci zi şi noapte mâna Ta apăsa asupra mea; mi se usca vlaga cum se usucă pământul de seceta verii.” (Psalmul 32)

Atrofierea conștiinței: “Fiindcă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoștința lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minții lor blestemate, ca să facă lucruri neîngăduite.” (Romani 1:28)

Legalism, spirit critic, judecarea altora: începi să vezi foarte bine “paiul din ochiul fratelui tău și nu te uiți cu băgare de seamă la bârna din ochiul tău” (Matei 7:3)

„Și crezi tu, omule, care judeci pe cei ce săvârșesc astfel de lucruri, și pe care le faci și tu, că vei scăpa de judecata lui Dumnezeu?” (Romani 1:28)

Numai creștinismul oferă o soluție viabilă la problema conștiinței și a vinovăției.

Mărturisirea este un proces dureros, implică schimbare, smerenie, dar aduce eliberare, pace și fericire.

Uneori mărturisirea este între noi și Dumnezeu: „Atunci Ţi-am mărturisit păcatul meu şi nu mi-am ascuns fărădelegea. Am zis: „Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile!” Şi Tu ai iertat vina păcatului meu.” (Psalmul 32:5)

Alteori mărturisirea implică să reparăm relații rupte. “Aşa că, dacă îţi aduci darul la altar, şi acolo îţi aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ţi darul acolo înaintea altarului şi du-te întâi de împacă-te cu fratele tău; apoi vino de adu-ţi darul.” (Matei 5:23)

Alteori este un proces și necesită vindecare, avem nevoie de un prieten de încredere care să ne sprijine: “Mărturisiţi-vă unii altora păcatele şi rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi. Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit.” (Iacov 5:16)

În toate situațile „El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire.”(1 Ioan 1:9) Singura condiție este mărturisirea. Acest lucru este posibil pentru că „avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel Neprihănit. El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi.” (1 Ioan 2:1)