Luna trecută am fost cu familia să vizitez casa bunicilor din satul Rebra, comuna Rebrișoara, județul Bistrița Năsăud. Am povestit mereu copiilor despre frumusețea acelor locuri și timpuri. Valea Rușorului, așa se numește zona în care era casa bunicilor mei. Este o poteca care duce pe vârful unui deal, formată pe malul unui pârâu, pavată cu stânci în forma lor naturală, potecă pe care mașinile nu pot urca. Mergeam acolo în fiecare vacanță și stăteam câte doua trei săptămâni.

Bunica mă trimitea de câteva ori pe zi să aduc apă de la izvor cu găleata. Îmi era tare frică când treceam prin tufișurile dese pentru că știam că acolo trăiesc șerpi și șopârle. Orice foșnet pentru mine reprezenta un pericol real. Uneori mergeam cu Maricica, o fată de vârsta mea, singurul copil din zonă cu care puteam să mă joc.

Dimineața, mergeam cu vaca pe deal și o lăsam să pască până când roua de pe iarbă se ridica și soarele ardea prea tare. Eram singur, cântam și meditam.

Uneori mergeam cu străbunica în pădure să culegem ciuperci sau hribe. Când eram cu frații mei, strigam cât ne ținea gura iar străbunica ne certa și zicea “copii, liniște că imi e greață”. Așa numea ea frica sau neplăcerea pe care i-o cauzau strigătele noastre.

Ocolul era deschis, nu avea poartă și în spate era șura și grajdurile. În spatele șurii era un măr de vară în care ne simțeam tare bine vara imediat ce merele începeau să fie bune de mâncat.

Bunicul meu se trezea la ora patru dimineața și, la lumina felinarului, citea Biblia, se ruga și cânta. Uneori îl auzeam, căci dormeam în aceeași încăpere, deschideam ochii și îl zăream, apoi mă întorceam cu fața la perete și îmi continuam somnul. Seara se culca pe la ora șapte iar noi trebuia să facem liniște. După timpul de părtășie pleca la drum și făcea aproape o oră până la stația de autobuz de unde pleca spre Bistrița. Acolo lucra cu normă întreagă ca și manipulant la o magazie de piese auto. Seara ajugea acasă pe la ora cinci și jumătate. Când știam că se apropie, ieșeam în ocol și uiuiam (așa se numea strigătul  meu) “ăi, măi tată bun…!”. Trebuie să mai precizez că bunicilor le spuneam “mamă bună” și “tată bun” pentru că nu ne certau și dorințele noastre erau un fel de porunci pentru ei. Oricum, îmi plăcea cum se aude ecoul strigătului meu în toată Valea Rușorului. Dacă el se afla în vale, îmi răspundea “ăi, măi Adi măi…!” iar eu transmiteam bunicii că poate să încălzească mâncarea, bunicul ajunge în maxim douăzeci de minute.

Bunicul meu era diacon la Biserica din sat și duminica nu se odihnea, pregătea o predică și mergea în vizite pentru a se ruga pentru cei ce erau în nevoi.

M-am gândit să îl adaug pe lista sfinților la care, așa cum ne învață autorul epistolei către Evrei  “…mă voi uita cu băgare de seamă la sfârşitul felului lor de vieţuire şi le voi urma credinţa!” A trecut  la Domnul pe care L-a slujit, în urmă cu 12 ani.

Așa cum spuneam la început, luna trecuta am mers sa vizităm casa bunicilor. Eram cu familia în mașină, veneam de la Maramureș, unde am vizitat familia unei cumnate și mergeam la Bistrița spre casa părinților mei. Când am ieșit din Dej am văzut un indicator spre Năsăud și am propus să mergem să vedem casa bunicilor, de mult vândută și părăsită. Am început să le povestesc copiilor cu pasiune amintirile mele din copilarie. Când am ajuns în Rebra, drumul care ducea spre casa bunicului era asfaltat până la pod, am lăsat mașina în vale și am urcat cu toții pe potecă până la casa bunicilor.

Tot ce am povestit pe drum cu atâta pasiune s-a năruit într-o clipă. Poteca, altădată formată din stânci natural, era acoperită de noroi, ocolul nu mai era, șura și grajdurile erau dărâmate, iar casa abia se mai ținea pe picioare, dranițele cu care era acoperită s-au rupt, apa s-a scurs prin pereți, care au început să se spargă și să se încline. Izvorul din care luam apă nu mai era, pământul s-a surpat peste el și l-a acoperit, mărul de vară era aproape uscat și nu mai făcea fructe.

Universul copilăriei mele s-a năruit. Acum mi-am construit altul. Dar nu pot să nu mă gândesc că într-o zi și acesta se va nărui și copii copiilor mei vor veni să vadă ruinele locului în care locuia bunicul.

Nu îmi rămane decât să mărturisesc așa cum ne învață autorul Epistolei către Evrei “că sunt străin și călător pe pământ” să arăt, la fel ca bunicul și tatăl meu, că sunt în “căutarea unei patrii…o patrie mai bună, adică o patrie cerească”.