Ieri am fost la concursul de biciclete Garboavele XC 2012. In timp ce eram cu bicicleta pe traseu am avut parte de patru stari diferite.

In  faza de start a concursului am fost depasit de biciclisti profesionisti care treceau pe langa mine, fara sa gafaie, cu o viteza uimitoare, in timp ce eu transpirat si gafaind, pedalam din greu. M-am gandit atunci la timpul de inchinare de la Biserica, cand echipa de lauda si inchinare, impreuna cu cativa inchinatori entuziasmati, canta cu bucurie „…frica, griji, nevoi eu nu cunosc, ca eu toate de la El primesc…”, iar cei ce tocmai au ajuns la Biserica impovarati de problemele lor, sunt „depasiti” si raman uitandu-se mirati la cat de fericiti pot fi unii oameni. Intr-o duminica o persoana care avea acasa sotia bolnava si copiii mari care il chinuiau, a marturisit sincer ca ne uraste cand vede cat de bucurosi, sfinti si fara probleme suntem.

Apoi am ramas o vreme singur pe traseu, nici asa nu era bine, am avut impresia ca m-au depasit toti, ca sunt cel mai incet, ca nu voi reusi sa termin cursa.  M-am gandit la multe persoane din Biserica care s-au pierdut in multime s-au retras si nu mai comunica cu cei din jur, sunt singuri pe cale si pericolul caderii este foarte mare.

Curand au inceput sa ma ajunga din urma biciclisti la fel de  obositi si transpirati ca mine. Le auzem din spate gafaitul si il depasea uneori pe al meu. Am inceput sa prind curaj si forta, sa merg mai departe. M-am gandit cat de important este cand in grupe mici ne dam masca de “sfinti” jos, ne impartasim problemele cu care ne confruntam, luptele interioare si ne rugam unii pentru altii.

Spre final m-a durut capul si spatele, am avut de trei ori intindere de muschi la picioare si a trebuit sa ma opresc pentru odihna, gandul ca va trebui sa abandonez cursa a venit din nou. La o rascruce de drumuri unul din organizatori m-a incurajat: “curaj, toti termina” stiam ca nu e asa, am vazut cu ochii mei multi “cazuti” pe drum, probabil era un adept al “eternal security”, unul dintre cei ce cred ca o data intrat pe cale nu mai poti sa cazi. Dupa mult efort am parcurs 24 de kilometrii prin padure si am ajuns la linia de sosire printre ultimii din seria mea. M-au aplaudat si m-au premiat cu un fel de medalie. M-am gandit la cel despre care vorbeste Pavel in cartea Corinteni: “Cât despre el, va fi mântuit, dar ca prin foc”. Am fost in pericol sa nu termin cursa pentru ca nu m-am pregatit suficient, nu am exersat suficient, dar si pentru ca la un moment dat am ramas singur si nu am fost incurajat de cei din jur.

Dumnezeu a lasat in Biserica “profesionisti”, evanghelişti, păstori, învăţători, nu pentru ca sa castige cursa singuri ci “pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos”.