Închinări greşite în creştinism

1.     Adunarea bisericii primare

Haideți să ne imaginăm că ne plimbăm pe una din străzile Romei din secolul I și intrăm în casa lui Priscila și Acuila, tovarășii de lucru a lui Pavel, care și-au pus capul în joc ca să-i scape viața lui Pavel, și casa la dispoziție pentru Biserica care se aduna în casa lor. Nu era singura Biserică casă din Roma, mai erau și altele în casa lui Aristobul, Narcis, Asincrit, Filolog. (Romani capitolul 16)

Intrând în casă, ne dăm seama că e o casă mare, probabil gazdele erau membri mai înstăriți din biserică. Întrucât casa era spațioasă grupul a putut crește pâna la aproximativ 50 de membri. Oamenii începeau să se adune pe la asfințitul soarelui, deoarece cei mai mulți dintre ei lucrau ziua. Intrarea dinspre curtea casei este deschisă, încăperea este extrem de spațioasă. Prima impresie este că acolo are loc o petrecere. Unii cântă la fluier, alții la liră și la trambulină, alții cântă cu vocea, bat din palme, la anumite cântece se ridică dansând în cerc, în stil evreiesc, ținându-se de brațe.

Privești în jur speriat să te asiguri că ai nimerit unde trebuie, asculți cuvintele și te mai liniștești, deoarece cuvintele cântecelor exprimă laude lui Isus! Pe măsură ce tonul cântecelor coboară, mulți se pleacă în genunchi înaintea Domnului, alții ridică mâinile spre El.

Închinarea și lauda lor se baza în mare măsură pe Psalmi conform învățăturii apostolului Pavel: Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, şi cântaţi şi aduceţi din toată inima laudă Domnului.” (Efeseni 5:19)

„Lăudaţi-L cu sunet de trâmbiţă, lăudaţi-L cu alăuta şi harfa!/ Lăudaţi-L cu timpane şi cu jocuri, lăudaţi-L, cântând cu instrumente cu coarde şi cu cavalul. / Lăudaţi-L cu chimvale sunătoare, lăudaţi-L cu chimvale zângănitoare!” (Psalmul 150)

După închinare femeile din grup aduc mâncarea și toată lumea se așează să mănânce. Din nou suntem surprinși să vedem oameni luând cina tocmai în mijlocul unei slujbe.

Corintenii au cam întrecut măsura Când vă adunaţi dar în acelaşi loc, nu este cu putinţă să mâncaţi cina Domnului, Fiindcă atunci când staţi la masă, fiecare se grăbeşte să-şi ia cina adusă de el, înaintea altuia; aşa că unul este flămând, iar altul este beat.”  (1 Corinteni  11)

Atmosfera este degajată, credincioșii se simt bine unii cu ceilalți și discută liber despre ce face Domnul în viața fiecăruia dintre ei. La începutul cinei unul dintre lideri se ridică cu o pâine în mână, cere binecuvântarea peste ea, dând-o apoi celorlalți, același lucru se întâmplă pe la sfârșitul cinei cu un pahar cu vin. Ceea ce am urmărit este Cina Domnului. Isus a făcut la fel la cina cea de taină. (Luca 22:19 ” Apoi a luat pâine…tot astfel după ce au mâncat a luat paharul…”).

După cină urmează timpul de învățătură. Cineva citește un pasaj amplu din Scriptură, apoi unul dintre membri recunoscut ca învățător urmează să dea învățătura în legătură cu textul citit. („Până voi veni, ia seama bine la citire, la îndemnare şi la învăţătura pe care o dai altora 1 Timotei 4:13). Câteodată, studiul dura foarte mult, unii dintre ei adormeau, dar cei mai mulți erau atenți fiind conștienți că înțelegerea adevărului lui Dumnezeu este esențială.

1 Corinteni  14 descrie un serviciu tipic din biserica primară, subliniind că este un timp al tuturor și toți pot participa.  Când ei se adunau laolaltă Duhul lui Dumnezeu îi pregătea pe fiecare din ei pentru o slujbă oarecare. Unul are o descoperire, altul conduce cântarea unui Psalm, altul citește un pasaj din scriptură și îl interpretează,  altul avea o vorbire în altă limbă și cineva traducea, dacă era  printre ei vreun bolnav, cei ce aveau darul vindecării se rugau pentru el, când era vindecat, se auzeau srigăte de laudă, și aplauze puternice.

 Acest timp rezervat serviciului alternat cu rugăciune și cântare, poate să dureze până noaptea târziu. Un simțământ al prezenței lui Dumnezeu domina întâlnirea. În cele din urmă, întâlnirea ia sfârșit, cu îmbrățișări și sărutări, ca la o întâlnire de familie.

2.     Împăratul Constantin

 Ieșim din casă și trecem în secolul al IV-lea în vremea Împăratului Constantin, când creștinismul devine religie de stat și din religie persecutată se transformă în religie care îi persecută pe alții.

3.     Bazilica

Impăratul Constantin construieşte prima biserică, in stil “bazilică”. Structura interioară a fost modelată după sala tronului din palatul imperial.

În partea din faţă avea o absidă în formă de semicerc, unde se afla clerul, în centrul absidei era un tron unde stătea episcopul înconjurat de un semicerc de sfătuitori şi în faţa absidei se afla o încăpere mare, deschisă, unde supușii episcopului (membrii bisericii) veneau să asculte. Aspectul era fomal și rigid. Acest model pentru construcția de biserică s-a impus rapid în întreg imperiul Roman.

Schimbarea focarului bisericii de la viața degajată din case la atmosfera rigidă din bazilică a schimbat rapid întregul concept de biserică. Înainte de Constantin creștinii considerau biserica ca o părtășie a oamenilor ce se încred în Isus, după Constantin, biserica este considerată o clădire, cu un anumit stil arhitectonic sau slujbă la care creștinii participă în calitate de ascultători.

4.     Ceremonii, arderea tămâii și aprinderea lumânării

Închinarea spontană și manifestarea prezenței Duhului Sfânt, este înlocuită de ceremonii. Ceremoniile folosite altădată pentru închinarea înaintea împăratului, au fost introduse acum în Biserică pentru a fi folosite în închinarea înaintea lui Dumnezeu. Au început să se dezvolte formele fixate, scrise pentru servicii. Arderea tămâii și aprinderea lumânărilor, au devenit expresii larg răspândite ale închinării.

5.     Sărbători păgâne

Cea mai nocivă urmare a legalizării creștinismului a fost pătrunderea păgânismului în biserică. Înainte de convertirea sa, Constantin a fost un închinător al zeului Soare. În 321 când a decretat ziua de închinare creștină  (ziua întâi a săptămânii) ca sărbătoare romană, el a numit această zi, ziua venerabilă a Soarelui (duminica).

Sărbătorilor păgâne ce deveniseră parte a culturii romane, li s-au dat nume noi fiind transferate în biserică (ziua de 25 decembrie, ziua de naștere a Soarelui a fost aleasă pentru celebrarea nașterii lui Isus, festivalul de iarnă roman din 17-21 decembrie era sursa amuzamentului, a darurilor, a lumânărilor ce au fost asociate mai târziu Crăciunului; Paștele este numit după zeița babiloniană a fertilității, „Ishtar”, acest festival de primăvară al fertilității era sărbătorit cu simboluri ale fertilității cum ar fi  ouăle și iepurii)

6.     Sfinți și icoane

La sfârșitul secolului al IV-lea păgânismul a fost scos în afara legii, iar templele păgâne fuseseră transformate în biserici. Păgânii erau acum creștini în mod oficial și au fost aduși în biserică. Odată cu ei și-au adus și zeitățile dându-le nume creștine. Astfel zeița Isis, zeița egipteană, numită și “Mama fecioară” sau “Mama lui Dumnezeu” zugravită deseori ținându-l  în brațe pe copilul Horus, a fost numită pur și simplu Maria și închinătorii ei au continuat să i se închine în biserică.

În același fel mulți închinători ai altor zei păgâni au folosit numele sfinților și martirilor pentru a-și continua închinarea lor păgână.

7.     Urmările idolatriei

Minunile au încetat și puterea lui Dumnezeu a părăsit biserica. Imoralitatea și corupția au pătruns în biserică. In evul mediu biserica catolică vinde indulgențe (oamenii trebuiau să plătească pentru a fi iertați de anumite păcate) şi practică inchiziția (ereticii erau schingiuiți și omorâți dacă nu se lepădau de învățătura lor contrară învățăturii bisericii). Mii de oameni se calcă în picioare astăzi pentru a se închina sfintelor moaște și a da darul ce se cuvine preotului crezând că vor primi astfel binecuvântări cerești.

8.     Ce au a face toate acestea cu noi

Idolatria este orice formă de închinare care nu este după voia lui Dumnezeu. Singurul mod în care ne putem închina lui Dumnezeu este „în Duh și Adevăr pentru că astfel de închinători dorește Tatăl; Dumnezeu este Duh; și cine I se închină Lui, trebuie să se închine în Duh și Adevăr.” (Ioan 4:23)

9.     Există influențe păgâne în modul de închinare al bisericii Evanghelice?

 

a)     Cum arată majoritatea bisericilor noastre? Ca o bazilică, dar în loc de absidă (partea din față unde stătea pe tron episcopul înconjurat de sfetnici) avem amvonul, iar în fața amvonului avem sala unde stăm unul în ceafa celuilalt și ascultăm slujba.

b)    Cum arată slujbele noastre? Ca o ceremonie de închinare înaintea Împăratului. Avem maestru de ceremonii, l-am numit conducătorul programului, avem artiști și oratori (cor și fanfară, cântăreți solo sau în grupuri, trupe de scenetă și pantomimă, predicatori talentați și costumați corespunzător). Plecăm acasă și spunem mulțumiți“ a fost frumos programul la Biserică astăzi”.

c)     Cum sărbătorim noi astăzi Crăciunul și paștele? Cu cadorui sub brad, conform vechilor obiceiuri romane, cu ouă și iepurași simboluri ale fertilității conform vechilor tradiții romane.

d)    Ce este Cina Domnului pentru noi?

Un ritual, o dată pe lună postim trei zile, ne sfințim, și venim la Biserică și dacă ne considerăm vrednici, ne împărtășim, dacă nu stăm jos pe scaun gândindu-ne la păcatele noastre. Vă mai amintiți cum sărbătoreau primii creștini Cina Domnului? Ei luau cina în adevăratul sens al cuvântului, mâncau pe săturate. La începutul cinei unul dintre lideri se ridica cu o pâine în mână, cerea binecuvântarea peste ea, dând-o apoi celorlalți, apoi mănâncă și discută degajat, același lucru se întâmpla pe la sfârșitul cinei cu un pahar cu vin.

De ce neam depărtat oare de modul de închinare al primilor creştini? Pentru că ne-am construit mega biserici, cu sute și mii de enoriași și am uitat de biserica din case, de grupul mic, unde oamenii pot cu adevărat să învețe, să aibă legătură frățească, să frângă pâinea așa cum ne-a învățat Isus și să se roage unii pentru alţii.

Oare de ce nu şio fi trimis Isus ucenicii la Evanghelizare însoţiţi de câteva camioane cu materiale de construcţii, să construiască câte o biserică în fiecare sat? Le-a poruncit să nu ia la ei nici bani, nici haine de schimb, dar le-a dat putere să scoată afară duhurile necurate şi să tămăduiască orice fel de boală şi orice fel de neputinţă.

Nu vreau să subestimez importanța unei săli în care se aduna biserica, a slujbelor comune, a laudei și închinării, a predicării Cuvântului lui Dumnezeu, dar fără biserica din case, fără grupele mici unde se realizează adevărata părtășie, mai devreme sau mai târziu, ne transformăm într-o bazilică cu ceremonii frumoase și ritualuri interesante.

 

Reclame

Un gând despre „Închinări greşite în creştinism

  1. par

    Problema moaştelor în România

    De la Revoluţia din decembrie 1989 încoace, în România se manifestă un fenomen unic în lume: ţara importă moaşte. Este paradoxal că activitatea este complet necenzurată. Cu alte cuvinte nu se ştie public cu certitudine cine sunt acei oameni mumificaţi. Tabuul religios împiedică cercetări obiective asupra persoanelor mumificate declarate sfinte. Mărturia celor care aduc astfel de corpuri, sau bucăţi din ele, în România este îndeajuns ca justificare în sistemul de legi.

    Ne întrebăm pe bună dreptate de ce, cei care renunţă la moaşte în favoarea aşezămintelor religioase ortodoxe din România, fac aceasta? La ce preţ monetar sunt procurate aceste achiziţii? Tranzacţiile rămân secrete, credinciosul creştin ortodox neavând acces decât la pupatul moaştelor. În prezent în România s-au acumulat sute de moaşte, revista Lumea credinţei, anunţă cu mândrie că iar au sosit moaşte de pe undeva din lume, vestea dorind să fie o bucurie pentru creştinul ortodox.

    De ce renunţă alţii la moaşte în favoarea românilor ortodocşi? Este o întrebare care surprinde pe oricine nu numai pe credinciosul creştin ortodox. Oare acei oameni nu mai au nevoie de puterea sfântă a moaştelor? Sau au constat că nu sunt deloc sfinte? Sau poate că la un preţ bun pot renunţa, astfel că moaştele intră şi ele în circuitul comercial ca orice bun de consum (sigur că aici nu este vorba de a le consuma, ci de a servi ca produse care îl aduc pe cel care le pupă mai aproape de mântuire).

    Aceste nedumeriri nasc câteva ipoteze plauzibile:
    1. Dându-şi seama ca bate un nou vânt al raţiunii, proprietarii moaştelor vor să scape de ele realizând grotescul şi sminteala venerării unor cadavre. I-au găsit pe românii ortodocşi singurii care să le accepte.
    2. Proprietarii moaştelor vor dobândi beneficii băneşti care îi satisfac, astfel că renunţă la moaşte din dorinţa de profit.
    3. Proprietarii moaştelor ştiu că mai devreme sau mai târziu pot fi implicaţi juridic privind provenienţa moaştelor. Analizele forensice pot dovedi falsul corpului mumificat. Mai mult, experţii pot descoperi că acel corp de „sfânt” de fapt a aparţinut unui om ucis undeva, neavând astfel nimic din sfinţenia ce i se atribuie, ci fiind un rezultat al crimei cuiva.
    4. Moaştele sunt folosite pentru a transporta droguri, scăpând de controlul vamal deoarece trec drept obiecte de cult.
    5. Criminalii vor să scape de acele cadavre care pot fi dovada că au comis crime. România, ca ţară predominant ortodoxă, prin regimul de cult al moaştelor, reprezintă protecţia cea mai sigură ca acele crime să nu fie descoperite.

    Raţiunea ne îndemnă să credem că motivaţia altruistă de a renunţa la moaşte sfinte nu poate exista atîta timp cât proprietarii lor mai cred în puterile moaştelor. Moaştele sunt nepreţuite pentru cel care crede în beneficiile lor de a-l apropia pe om de viaţa veşnică promisă de Iisus. În plus, prin venerarea lor, moaştele sunt o sursă sigură de venituri încasate de la cei care le pupă. Nu rămâne decăt să credem că beneficiile de a renunţa la moaşte, spre a le exporta României, întrec pe cele de a le păstra.

    Vremea nu este departe când statul român va lua măsuri ca moaştele aşezămintelor ortodoxe să fie cercetate forensic şi astfel să se afle vechimea acelor cadavre mumificate şi poate chiar identitatea acelor oameni morţi. Mitul inviolabilităţii moaştelor se va spulbera odată cu primele cercetări în această direcţie. România a ajuns în prezent un dumping, locul unde se aduc mumiile „sfinte” ca bătaie de joc făcută acestui popor credul în „păstorii” lor ortodocşi. Românilor ortodocşi li se oferă cu neruşinare grotescul şi sminteala venerării moaştelor, a cadavrele mumificate ale unor oameni spre „mântuirea” sufletelor lor. Nu poate fi un exemplu mai relevant de descompunere religioasă a unui crez care se hrăneşte spiritual din morbidul moaştelor.

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s